p. 27 „Amnezie colectivă! Suferim toţi de ea şi nu ştim, nici măcar nu i-am observat simptomele.”
p. 29 „(…) şi că, dacă Dumnezeu le-ar fi pus [aliaţilor din Vest; americanilor] pe suflet, luminându-i în ceasul al doisprezecelea, să cadă peste noi, toate uşile le-ar fi stat deschise. Armata, bineînţeles, ar fi sărit prima în ajutorul aliaţilor, hărţuindu-i pe ruşi, atacându-le garnizoanele, organizând războiul de gherilă şi toţi ofiţerii noştri s-ar fi pus sub steag american. Cu o condiţie: ca americanii să vină înainte ca Bodnăraş să-i fi învăţat pe soldaţii români că armata lui Stalin e cea mai puternică şi cea mai modernă din lume. Ţăranii, înşelaţi de reforma agrară din `45, înşelaţi a doua oară în `49, când au fost împinşi în colhozuri, s-ar fi ataşat de bunăseamă unei mişcări insurecţionale. Cu o singură condiţie: ca această mişcare să fi avut loc înainte ca gospodăriile să le fie năruite, iar ei transformaţi în navetişti. Tineretul, studenţimea îndeosebi care ieşise în stradă la 8 noiembrie, în `45, şi care chemase la grevă în iunie `46, ar fi fost, într-adevăr, vârful de lance. Cu o condiţie: ca lupta să înceapă înainte ca studenţii să fie selectaţi după analfabetismul părinţilor. Intelectualitatea, greu convinsă de superioritatea limbii lui Cernîşevski faţă de cea a lui Balzac, ar fi salutat intervenţia occidentalilor în România. Cu o condiţie: ca farul luminos al ştiinţei sovietice să nu fi răzbătut până în materia lor cenuşie. Binevenită ar fi fost intervenţia aliaţilor în România, dacă paraşutiştii din Missouri sau Tennessee ar fi aterizat pe Bahlui, Someş sau Olt, nu mult după trezirea noastră din delirul păcii necondiţionate, dar mai ales înainte de a simţi binecuvântările păcii sovietice.”
Radu Ciuceanu, Memorii I. Intrarea în tunel, editura Meridiane, Bucureşti, 1991 [prefaţă şi note de Octavian Roske]
p. 212 „Preotul ortodox închis pentru misiunea sa de slujire a lui Dumnezeu, își continua menirea și acolo unde lumina libertății fizice nu pătrundea, dar prin rugăciune celula era luminată de razele lui Dumnezeu. Chiar părintele Zosim Oancea încarcerat la Aiud spunea fraților de suferință: «Să nu uităm, fraților, că rezistența noastră stă, în primul rând, în noi, în puterile noastre sufletești, pe care ni le întărește o singură Putere, a lui Dumnezeu». Astfel, părintele Oancea povestește cum dimineața «la rugăciune cei mai mulți îngenunchiau, însă toți păstrau liniștea și urmăreau rostirea câte unuia care venea care venea la rând: Tatăl Nostru! … Împărate Ceresc! – și altele, care se știau pe dinafară». Se ținea liturghia, iar ceilalți se spovedeau și împărtășeau, în condițiile temniței. De multe ori, spovedania se săvârșea pe țeavă, prin alfabetul Morse, iar împărtășania avea drept chivot cusătura – p. 213, hainelor preotului și ca antimis se folosea batista sau parte dintr-o îmbrăcăminte, care era cusută. Artosul era din rația zilnică de pâine, iar vinul de la farmacia penitenciarului sau trimis de acasă.”
„părintele Constantin Voicescu, fost deținut la Târgu Ocna: «În penitenciar a fost introdus un Nou Testament, care a circulat în foi volante. Textele erau copiate pe plăcuța de săpun (…) și erau învățate pe dinafară. Tot așa au fost memorate rugăciuni, psalmi, acatiste, paraclise etc».”
Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, studii 2, Mişcarea armată de rezistenţă anticomunistă din România 1944-1962, Ed. Kullusys, Bucureşti, 2003
Ovidiana 