Ce va veni ne va cutremura


14metrou_465x390_57935400

Oricât de stană de piatră ai fi, nu poți să nu devii empatic, sau chiar să verși măcar o lacrimă. Aflăm din presă că tânăra de 25 de ani omorâtă ieri seară a fost crescută de părinţi adoptivi, făcuse facultatea şi visa să-şi facă un rost în Bucureşti împreună cu un băiat pe care îl iubea. Nu îi voi da numele din respect pentru viața ei frântă absolut aberant.

Stăteam și mă gândeam că acum începe la noi acest tip de fenomen (ba sinucideri la metrou – de câțiva ani avem tentative și unele „reușite”; ba omor, iată). Astfel de întâmplări le vedeam înainte doar în filmele/știrile venite din Occident, minunându-ne cum de așa ceva este posibil, fiind atât de nefiresc în raport cu ideea de viață. Când am pus prima oară piciorul pe peronul londonez sau cel moscovit țin minte că m-a șocat nivelul de securitate ridicat, tocmai pentru a preîntâmpina astfel de accidente sau intenții criminale. Atunci mă gândeam că niciodată nu mi-ar fi dat prin bilă că acea gaură cu șine poate fi și ultimul loc al vieții cuiva. Pesemne că ei au avut atât de multe gesturi disperate sau bolnave încât au considerat necesare acele măsuri de siguranță. …

Revenind la noi, problema este că încep să se vadă crăpăturile sistemului medical autohton. Printre noi se află, realmente, o serie întreagă de persoane pe care popular le etichetăm ca „nebuni/nebune” dar care au nevoie acută de ajutor specializat.

Sunt vizibili, cu reacții tipice dar producătoare de panică, pe stradă, la coadă la supermarket, în instituțiile de stat și private. Sunt unii cu care sunt forțată să interacționez destul de des care (și nu glumesc) mereu am impresia ca au un cuțit ascuns pe undeva și, la un „scurt”, îl scot și ne înjunghie pe toți din jur. Și nu avem ce face, nici înainte, nici în timpul, nici după.

Sistemul lăsat să se prăbușească după 1989 e de așa natură încât lasă liberi astfel de oameni suferinzi.

Apoi, inevitabil m-am gândit la pleiada de psihologi din instituțiile de învățământ care sunt ori nepregătiți (profesional sau pedagogic) ori nu fac față la pleiada de cazuri (știu nenumărate persoane absolut dedicate ce încearcă să răzbată singure într-un context instituțional neprielnic).

Chiar azi, stând la semnafor, în trafic, mă mai gândeam că nimeni nu ia „pe bune” examenul psihiatric în cadrul examinării pentru obținerea unui permis auto. Orice nebun poate să își folosească mașina pe post de armă împotriva mulțimilor, pe tiparul atentatelor din Vest din ultimii ani. Și nimeni, în afară de unele instituții totale, nici nu își pune problema să evalueze pshihologic/psihiatric candidații înainte de angajarea lor.

Ne aducem aminte și de crima odioasă de acum 2 săptămâni făcută de 2 tineri minori doar pentru a fura o mașină nenorocită.

Asta înseamnă că ce s-a întâmplat aseară la stația de metrou Dristor nu va fi ultima întâmplare de acest gen. E doar o marcare timidă a unei schimbări prin care trece societatea românească, neglijată, agresată, descreștinată, dezinstituționalizată etc. Ce va veni ne va cutremura…

Dumnezeu să o ierte pe tânăra nevinovată…

Surse

http://www.digi24.ro/stiri/actualitate/social/povestea-trista-a-tinerei-ucise-la-metrou-tatal-adoptiv-al-fetei-nu-pot-da-vina-pe-femeia-care-a-impins-o-845003

http://m.mediafax.ro/social/crima-in-calarasi-un-barbat-a-fost-ucis-de-doi-tineri-luati-la-ocazie-sotia-victimei-a-fost-ranita-16832080

Anunțuri

Un condiment total antipatic, chiar toxic, ne alterează mințile


Acum câteva zile am trecut pe lângă Lucian Boia, la târgul de carte. Se mișca foarte greu și avea o privire completamente pierdută în spațiu. Mi s-a făcut milă de el, o milă creștinească puternică. Îmi ziceam „uite, măi, săracul, cum a ajuns, l-or fi prins din urmă păcatele”. Am știut dintotdeauna că este un ideolog poziționat special în direcția falsului istoric și al deconstrucției identitare. Am observat de fiecare dată că, de câte ori era prins cu „șopârlițe”, se apăra spunând că „el face eseuri istorice, nu istorie” deși peste tot se recomanda ca fiind istoric și scria numai cărți cu subiect istoric.

Apoi, un moment mai târziu, un tânăr strigă foarte entuziasmat de întâlnirea sa neașteptată cu Boia: „domnule profesor, am onoarea să vă strâng mâna! Aș vrea să vă întreb ce părere aveți despre ….”. Nu am mai stat să ascult. Brusc, acea milă ce, în mod normal, ar trebui să se transforme în „iubește-ți aproapele”, s-a risipit instant, fiind înlocuită de o frustrare fără margini și o iritare maximă, îndreptată țintă către el. Căci am realizat un lucru. Chiar și acum, când este atât de vizibil chinuit biologic, chiar mental (un moment în care, de multe ori, vechi ticăloși au brusc momente de regret și vor să își curețe conștiința făcând mea culpa înainte de obștescul sfârșit), el continuă să falsifice istoria, iar tinerii continuă „pună botul” și să îl trateze ca o mare personalitate. Am rămas cu un gust amar, al ocupației mentale de care nu reușim să scăpăm. A fost nevoie să treacă o zi, să particip la lansarea cărților dlui academician Ioan Aurel Pop (un oponent serios, cu argumente de necontestat ale aberațiilor boiesciene), ca să îmi revin. Prospețimea și sinceritatea domniei sale mi-au redat speranța că bătălia cu adevărul pe frontul istoriei încă nu este pierdută.

Scriu toate acestea pentru că astăzi jurnalistul George Damian a mai descoperit încă o alunecare (voită) în scrierile lui Lucian Boia, detaliile fiind disponibile aici: http://historice.ro/un-referat-studentesc-de-la-lucian-boia-tiparit-de-humanitas-despre-natiunea-moldoveneasca/

Lansarea de la târgul de carte Gaudeamus 2017 (la standul editurii Școala Ardeleană) și intervenția revigorantă a acad. Ioan Aurel Pop se poate urmări aici: https://facebook.com/story.php?story_fbid=1854595317946810&id=186386574767701

Istoria este vie. Începem să o tratăm ca atare?

Gândul de dimineață: ne vom trezi prea târziu? 


Actualizare: Mai multe poze din Rio puteți găsi aici. Aceeași situație se înregistrează, de pildă, și în Grecia la 10 ani după Jocurile Olimpice, sau în Portugalia după EURO 2004 (aici și aici) sau, mai recent, după EURO 2012 în Polonia și Ucraina. Ceea ce arată că problema este una de sistem. Sistemul nostru cel de toate zilele.

La doar 6 luni de la încheierea jocurilor olimpice de la Rio de Janeiro, realitatea crudă înlocuiește vraja ce pusese stăpânire pe întreaga lume.

Aceste imagini arată impostura și incapacitatea competițiilor de acest gen de a genera niște „forward linkages” cum spunea Albert Hirschman sau pur și simplu de a avea o utilitate publică și o finalitate socială. Generează doar consum din partea noastră, a tuturor (third party) şi mulţi bani pentru cine trebuie. În rest Dumnezeu cu mila. Continuarea

Furia ce ne dezbină


În istorie, schimbările s-au făcut întotdeauna prin manifestarea a două atitudini:
1) voința de a schimba starea curentă și
2) disponibilitatea de auto-sacrificare (a propriei persoane) pentru câștigul colectiv.
Iar motorul acestei schimbări a fost de cele mai multe ori generația tânără. De ce? Pentru că ea este unica posesoare a unor calități simultane: este avântată (deci destabilizantă), entuziastă (deci rezistentă), idealistă (știe ce vrea pentru colectivitate) și nu are nimic de pierdut (deci luptă până în pânzele albe pentru idealul său) pentru că încă nu a acumulat nimic (membrii săi sunt prea tineri, neavând fie averi, fie poziții în ierarhia socio-profesională, fie calitatea de membru al unei noi familii).

Mișcările din ultimele zile din România arată de ce, din păcate, acestea nu pot avea o finalitate colectivă pozitivă. Ieșirile nocturne de la noi nu vor duce decât la prelungirea tensiunilor sociale, învrăjbirea dintre clase sociale și categorii demografice, afectarea sectorului economic și, poate cel mai grav, oboseala prematură (la propriu și la figurat) a unei noi generații, deci pierderea potențialului său de manifestare din viitor. Iar pierderea acestor viitoare manifestări se traduce ori prin:

Continuarea

Anul nou pe vechi în Basarabia


„Numai o dată-n an e plugărelele”, adică ultima zi din an.
Suntem în Basarabia, în Crihana Veche, lângă Cahul, și așteptăm cu interes prima zi a noului an (pe stil vechi), numit aici „primăreț”, de Sfântul Vasile.
La ora 17 astăzi, 13 ianuarie 2017 tocmai s-a gătat Festivalul internațional al datinilor și obiceiurilor de iarnă „Capra, Turca, Breaza”, ediția a treia.
Festivalul ce a reunit reprezentanți ai comunităților românești din Moldova, Ucraina și România a fost un succes, privit de sute de localnici și invitați de seamă.
Pe timpul zilei, caprele animate de feciori neînsurați au creat o „vamă” la intrarea în sat: contra unor sume modice de bani, cetele dau voie mașinilor să circule.
Acum vor umbla pe tot parcursul nopții pe uliţele satului caprele și cetele de colindători, care să vestească sărbătoarea și să aducă voie bună în gospodării. Toți banii colectați de capre vor fi donați și folosiți pentru repararea sălii de sport locale (încălzire, renovare și acoperiș).

Mâine va urma bătaia caprelor, izbanda Caprei mari și hora satului în jurul rugului aprins. Bucurie! La mulți ani binecuvântați!

PS: Fotografiile nu sunt excelente calitativ, căci sunt cu telefonul.

image

image

image

image

image

image

image

image

image

image

image

image

Colinda sufletului nostru


image

Astăzi nu se mai colindă precum odinioară. Dar nici colindul nu mai e la fel primit. În special la oraș, dar nici la sate …
Ca să ne reamintim împreună de ce tradiția are sensul ei, haideți să așteptăm Crăciunul cu bucurie în suflet și să ascultăm colindul scris de Adrian Păunescu și interpretat de Aurel Moldoveanu.
„N-a murit colindul nostru, se mai poate, se mai poate, leru-i ler, florile dalbe, la mulți ani cu sănătate. Vin copiii să dezlege din obraji fantasme roșii. Hei! Primiți-i cu colindul că tresar în ei strămoșii!

În poza atașată apar prichindei aflați la urat pe uliţele şi străzile Bucureştilor, 1929, fotografie colorată de Istoria românilor în culori.

Tumultul zilei – Berlin, Ankara și noi


mircea-eliade

De multe ori m-am întristat când am auzit de dărâmarea sau bombardarea lăcașurilor de cult și a templelor vechi de secole, activitate intensă mai ales în părți de lume „fierbinți” azi precum Siria sau Iraq. Dar Mircea Eliade ne aduce aminte de gândirea tradițională, diferită de cea a noastră, a oamenilor moderni: „Deosebirea ontologică din ce în ce mai limpede dintre Cosmos şi imaginea sa sanctificată, Templul, mai arată şi că sfinţenia Templului este la adăpost de orice corupţie pământească, pentru că planul arhitectural al Templului este lucrarea zeilor şi se găseşte, aşadar, foarte aproape de zei, în Cer. Modelele transcendente ale Templelor se bucură de o existenţă spirituală incoruptibilă, cerească. Prin mila zeilor, omul ajunge la viziunea fulgurantă a acestor modele, pe care se străduieşte apoi să le reproducă pe Pământ. … [astfel de lăcașuri] nu era[u] altceva decât copia aproximativă a modelului transcendent: el[e] putea fi pângărit[e] de om, însă modelul nu, pentru că nu făcea parte din Timp.” (Mircea Eliade, Sacru și profan, p. 48, 2005, ed. III, Humanitas).

Dincolo de chestiunea aceasta, am observat o frenezie în mediul virtual (cel mai comod tip de răspuns, ce de multe ori nu duce către nicio finalitate) și o explozie a numărului de „specialiști” care ne învață cum trebuie să interpretăm economic, geopolitic sau militar noul context internațional. După cele întâmplate în 19 decembrie la Ankara (împușcarea ambasadorului Rusiei) și Berlin (atentatul asupra târgului de Crăciun), văd înșiruit pe „peretele” feisbucian tot felul de prognosticuri sumbre, tot felul de analize și para-analize referitoare la cât de rău va fi 2017. Din nou, gândire tipică de om modern care nu pricepe cum stau lucrurile. Dar ia să vedem ce zice Eliade referitor la omul religios, omul tradițional și cum înțelegea el Timpul și Lumea (da, ăla pe care îl ponegrim că-i limitat, învechit și primitiv): „Deoarece Anul Nou este o reactualizare a cosmogoniei, el implică reluarea Timpului de la începuturile sale, adică refacerea Timpului primordial, a Timpului „pur”, cel care exista în momentul Creaţiei. Anul Nou era aşadar un prilej pentru „curăţirea” de păcate şi alungarea demonilor sau măcar a unui ţap ispăşitor. Nu este vorba doar de sfârşitul efectiv al unui anumit interval de timp şi de începutul unui alt interval (cum îşi imaginează, de pildă, un om modem), ci şi de abolirea anului trecut şi a timpului scurs. Acesta este şi sensul purificărilor rituale: o ardere, o anulare a păcatelor şi a greşelilor individului şi ale comunităţii în ansamblu, şi nu doar o simplă „purificare”.” (Mircea Eliade, Sacru și profan, p. 61, 2005, ed. III, Humanitas).

Ce s-a ales de Europa noastră? Pentru ce am mai pătimit noi, românii, atâtea secole în care am oprit prin Mircea, Ștefan, Mihai sau Țepeș forța otomană, să nu intre în rândurile creștinătății europene? Mai ales că această luptă s-a soldat cu sacrificii uriașe, atât civilizaționale (înapoierea de care azi Vestul ne ceartă, că nu suntem la standarde), cât și biologice (generații întregi de bărbați, femei și copii care la propriu și-au dat viața pentru un ideal de care azi ne batem joc ori spunem că e inventat, dispărând cu ei și stocul vital identitar, gena morală, bunul simț, dragostea de neam și Dumnezeu, voința socială și spiritul de sacrificiu). Care a fost rostul, dacă tot aici am ajuns? Poate a fost o sursă de demnitate și onoare, dar ce te faci când mori cu demnitatea și onoarea-n mână? În gând cu această întrebare ascult știrile de azi, de la radio: „în toate orașele din Germania în care sunt amenajate târguri de Crăciun s-a dat dispoziție ca toate locațiile să fie înconjurate de bariere de beton și păzite de forțe de ordine speciale, înarmate. Măsuri similare luate în Belgia, Franța, Anglia și Italia”.

Păi să mai zici ceva?