Teroarea istoriei a căpătat multe „fețe” de-a lungul timpului în spațiul românesc. Numai în ultimele 3 secole numărăm mult prea multe: epoca fanaritotă, perioada modernizării făcută cu de-a sila și cu orice cost de la începutul sec 19, perioada comunistă, sau, mai nou, epoca cu care suntem contemporani… Accentul acesta sufocant, (post)modern, ideologizat și ideologizant într-o maniera agasantă, excesiv de birocratizat, direcționat către tirania formelor fără fond, „eliberat” de forța sacrificiului, a idealului și golit de sentimentul nostratic a generat multe bancuri.
De ce? Pentru că ele au rolul de a mai tăia din amarul vieții resimțit (încă) „țărănește” de o bună parte a oamenilor simpli. Când spun simpli nu mă raportez având vreun iz fracasomanic (în sens hirschmanian), nu e vreo judecată de valoare. Dimpotrivă, mă gândesc la simplitatea de care amintește Bernea, cea care se adapă la izvoarele bunului simț și măsurii, care pune Adevărul și frumosul mai presus de orice altceva. Da, acei oameni care nu au făcut pact cu încornoratul precum mișelește, din avariție sau din pură prostie au ales elitele „noastre” de atâta amar de vreme. Ei bine, acei oameni simpli sunt cei care resimt nevoia (aproape vitală) de a elibera parte din tensiunea socială acumulată, pentru că o interiorizează constant, pentru că le pasă… Dar care le testează răbdarea, le încărunțește părul și le fixează mult prea timpuriu semnele vremii pe chip…
Să ne ferească Sfântu’ de momentul în care nici ultimul nostru refugiu, umorul, nu va mai avea capacitatea de a ne salva.. că „furci” scrie pe noi… ori „extincție”.
Dar, să revenim la sentimente mai bune. Iată unul din cele mai simpatice bancuri aflate în ultima vreme, croșetate în jurul unei figuri emblematice din mentalul nostru colectiv, Ștefan cel Mare:
„Bătălia de la Podul Inalt: Ștefan cel Mare: -Să tragă tunurile!
Se pare că nu este de ajuns că avem peste 17 milioane de morți la nivel global deja contabilizați, dar pt care nimeni nu răspunde, și de care nimănui nu îi pasă. „We are in the middle of the elimination of our national and personal sovereignty”. Un interviu tulburător (link-ul la final) pe care toți ar trebui să îl ascultăm, și cei ce au pus la îndoială tehnologia mRNA (fals promovată ca vaccin) de la început sau pe parcurs, și cei care au acceptat să fie cobai (fie din frică, din convingere sau din oportunism), și ticăloșii care au pledat pt ea răspândind etichete si ură în jurul lor.
Interesant este să văd pentru prima dată doi occidentali care recunosc fără menajamente faptul că 1) o bună parte din rezistența populară, cea din instituțiile europene și cea a unei minorități a oamenilor de știință curajoși (ajunși demonizați până la niște cote ale absurdului) în fața practicilor nedemocratice, a cenzurii, a exceselor la nivel internațional se datorează României și altor țări asemenea care, având mai proaspătă amintirea nefastă a dictaturii, au reacționat. [Fac o paranteză aici spunând că prin Țară nu mă refer la stat, căci el a fost primul care s-a transformat într-o menghină a omului de rând sau a omului de știință care își manifestă gândirea critică.] 2) tot aceste țări sunt văzute ca salvatoare în condițiile unui Vest decăzut, complet prăbușit, care mai funcționează doar din inerție. Rămâne de văzut ce vom face noi cu acest potențial, dacă îl înmulțim precum talanții sau îl risipim.
Mărturisesc că pentru mine perioada pandemiei a fost mai degrabă una a deziluziilor decât una a fricii sau incertitudinii. În acea perioadă mă documentam pentru un capitol dedicat femeilor din prima decadă a instaurării comunismului, care între timp a apărut la editura Intellect („The Female Profile Promoted in Scânteia During the First Decade of the Communist Regime in Romania” publicat în Martina Topic, Women and the Media in Capitalism and Socialism, 2023). Eram interesată de începuturile comunismului pe meleagurile noastre, citeam mii de pagini de Scânteia, pagini de memorii ale rezistenței și țin minte că eram foarte contrariată. Rațional cumva pricepeam mecanismele de a acaparare a puterii, de reducere a drepturilor și libertăților, găsisem rețeta de blocare a instituțiilor și a persoanelor cheie, criminalizarea eroilor, suprapopularea pușcăriilor și lagărelor de muncă, deportările, răsturnarea întregii societăți, inversarea valorilor, trădarea puterilor occidentale, sălbăticia cotopitorilor, cenzura, teroarea, fixația eliminării proprietății etc. Dar sufletește nu puteam pricepe cum totul se putea întâmpla atât de repede, fiind un proces atât de amplu. Cel mai probabil că, dacă nu citeam acele lucruri fix în acele momente, nu aveam aceeași perspectivă. Dar soarta așa a fost. Iar creierul este setat „din fabrică” să recunoască tipare, și să facă singur comparații, tocmai pentru a procesa informația.
La vremea respectivă am scris peste 30 de scurte „pastiluțe” (se găsesc pe blog la simplă căutare) cu parte din ceea ce vedeam (nici mie, sincer, nu îmi venea să scriu tot ce vedeam că parcă nici mie nu îmi venea să cred proporțiile fenomenului cu care sunt contemporană), rânduri care mi-au adus mult venin, reproșuri cu duiumul … Dar și multe deziluzii cum ziceam la început. Căci oameni la care țineam, oameni deosebit de inteligenți, din zona conservatoare, pe care îi admiram, fie din jurul meu, fie din zone pe care le urmăream, au ratat clipa de luciditate în momentul istoric oportun. Unii m-au porcăit, alții mi-au zis că îs proastă, alții mi-au contestat dreptul de a munci în sistemul public, alții dreptul de reproducere ș.a. La muncă aveam presiuni cu duiumul, în dialogurile cu oamenii sau pe stradă atmosfera era de o gravitate pe care nu o mai trăisem, dar pe care o experimentam din plin.
Și când am văzut atâtea similarități, când am recunoscut aceleași vechi metode „noi” de factură dictatorială, de etichetare-cenzurare-reducere a drepturilor și libertăților dimpreună cu livrarea de „narative” care să acopere măgăriile, rostogolite fără a fi mestecate din toate părțile, am zis opaaaaa. Stai un pic, că lucrurile nu sunt ce par și istoria se repetă. Atunci am înțeles cum a putut fi îngenunchiată România de comuniști, pentru că simțeam pe propria piele și vedeam cu proprii ochi. Nu mă refer aici la teorii ale conspirației, ci la simpla abilitate de a ți se respinge din oficiu argumentele raționale, morale, științifice (venite in urma unui exercițiu de gândire critică) fără contraargumente, doar cu lozinci ideologice, coapte în laboratoare sociale, fluturate și aruncate în ochi.
Acum, cu mâna pe inimă pot spune că alegerile mi le-am asumat de fiecare dată, și dacă aveam un interlocutor sincer, nu un veritabil Gogoașă (cel din filmul Nunta mută – pentru cunoscători) explicam alegerile și punctul dincolo de care eram dispusă să mă duc, cu calm. Dar tulburătoare a fost experiența cu un fost frate, la care țin și acum, dar de la distanță. Cu el am lucrat cot la cot aproape 10 ani, într-unul din proiectele de suflet. Am stat la aceeași masă, în aceeași casa, am dezbătut toate subiectele posibile și imposibile ani la rândul, niciodată nu a fost cazul de supărare, chiar dacă nu eram tot timpul de acord. De la el am învățat parte din arta dialogului, cum se face corect o dezbatere de idei, ba chiar și tainele pockerului tot de la el le-am deprins. Cu ajutorul lui l-am descoperit pe CS Lewis, la el apelam când trebuia să pricep ceva de natură religioasă și aveam dubii. Il admiram ca pe un frate mai mare, pt pentru frumoasa sa familie, eram uluita că nu își vaccinase copiii și aflam atunci pentru prima dată lucruri despre acest subiect, deși nu aveam chestiunea pe radar (posibil din pricina vârstei). Mi se părea fantastic simțul umorului cât era de dezvoltat, mă bucura stilul lui jovial de zi cu zi (nu creștin din acela serios, nici unul dramatic), luam aminte la inteligența lui sclipitoare, chiar dacă mereu îi spuneam că teoriile îl seduc prea repede uneori și se lasă dus de val (fiind o personalitate mai degrabă enciclopedică).
Și mă trezesc că îmi dă unfriend pe feisbuc, și când îl întreb ce s-a întâmplat mă lasă cu gura căscată. Pe scurt că mă știa inteligentă nu așa de proastă, că îndrept oamenii spre pieire prin ce scriu, că îi am pe conștiință că nu le zic să se vaccineze (cine citește ce am scris va înțelege că nu am îndemnat nici la, nici contra, ci la alegerea asumată – deși cine sunt eu să indemn publicul la o alegere personală, că pe mine mă citesc câțiva prieteni și câțiva foști studenți și aia e). Pe scurt, că el nu poate să fie în contact cu cineva ca mine și face „curățenie”. După 10 ani în care am mâncat din aceeași pâine, am fost la aceeași Liturghie, am lucrat împreună în cea mai frumoasă perioadă a vieții… Culmea este că, între timp, a devenit preot, și este mai activ ca niciodată pe rețelele sociale dar nu cum era odinioară, prin glume inteligente și sfaturi care să-i ridice pe ceilalți, ci practică o agresivitate de neînțeles pentru el, ca om, dar și ca preot, semănând dezbinare, ură, sentimente de superioritate față de toți ceilalți, care nu îi ajung nici la nas. Ei bine, dintr-un stâlp, un reper ce era pt mine, acest frate s-a transformat într-un caz ce ar trebui studiat, de cum un om se poate schimba 180° și să nu sesizeze moral.
Si câți nu or fi ca el… Dintre cei ce aplicau cea mai mare presiune în acea perioadă, azi au rămas 2 categorii mari. Fie 1) cei ce continuă să fie la fel de înverșunați, dispuși să meargă până în pânzele albe numai să nu recunoască faptul că au greșit, în ciuda multitudinii de dovezi care tot ies la suprafață și ne luminează că lucrurile nu erau atât de sigure, clare precum erau dictate atunci. Fie 2) tot ca să nu recunoască faptul că au greșit, tac din gură sau zic că nu au zis ei (deși se poate proba ușor, vorba poetului, să îi „prinzi cu rața-n gură”). Unii e limpede că au fost portavocea sistemului, așteptând recompense financiare, de prestigiu sau pur și simplu doreau atenția să fie concentrată asupra lor. Dar unii au fost simple păpuși cu ațe care, asemenea unor copii de 2 ani, imitau ce vedeau în jurul lor, pentru a fi mai ușor acceptați ca membri ai grupului social respectiv.
Criza spirituală a lumii se vede „de la o poștă” în muzica pe care o ascultăm. Mai jos sunt câteva gânduri scrise la o lună distanță, in fapt despre același lucru. Și, in ambele situații, recurg la un model: maestrul Ion Piso, cel mai mare tenor pe care l-a dat Țara noastră până acum.
12 septembrie 2023:
Într-un moment de respiro, prețios și rar, încercai să îmi bucur sufletul cu o muzică de calitate… și am ales să îl reascult pe maestrul Piso care are o interpretare fantastică, tulburător de frumoasă a „O, Mädchen, mein Mädchen” (compoziția lui Franz Lehar, parte a dramei „Friederike”). Fac o digresiune și spun că dacă îl întâlneam pe maestru în anii copilăriei nu mai fugeam de germană, ci înspre ea.
Ei bine, și cum mă cufundam eu în lumea minunată a dragostei mărturisite de Goethe pentru Friederike, surâzând la armonia și „rotunjimea” frânturilor nemțești pe care numai un român genial ca maestrul Ion Piso putea să le redea cu căldură, în timpul părții în care tensiunea atingea cote maxime… brusc se oprește muzica si intră brutal în scenă o reclamă la absorbante… 🙄
O reclamă de 3 secunde care te scoate complet din universul muzicii și te enervează la culme. Pe loc mi-am adus aminte de ce nu mai suport iutubul, căci este total incompatibil cu conceptul de audiție. Dacă asculți bumți-bumți sau plânsete pe 3 note despre dușmani/femei, imposibil să te deranjeze. Dar dacă respiri muzica aceea prin toți porii, dacă o trăiești și te trăiește, atunci au revoir. Și, evident, starea de disconfort creată nicidecum nu avea puterea de a mă convinge să plătesc o corporație ca să ascult neîntrerupt. Bombănind, m-am dus în birou, am scos cd-ul original și i-am „play”. Ah, ce lume!
Pentru cine dorește să se ridice deasupra cotidianului diluat în care ne aflăm, vă recomand să ascultați albumele scoase de Electrecord („Din marile succese ale lui Ion Piso, vol 1 și 2) și să citiți cartea sa „Criza operei” care se găsește în toate bibliotecile și librăriile care contează ale lumii. Și veți ajunge să oftați și dv, alături e mine, căci veți înțelege: Ah, ce lume (a fost, și ce lume este)!
16 octombrie 2023:
Cât de mult a decăzut umanitatea și, în special, segmentul tânăr al acesteia, care s-a transformat, în medie, în „consumator” în materie de creație și audiție muzicală! Și nu o zic eu, neica nimeni, ci maestrul Ion Piso a demonstrat asta printr-o carte fabuloasă (Criza operei), care a făcut senzație pe toate continentele …
Iată încă un exemplu al acestei crize, care în sine e una spirituală, că tot e de actualitate „știrea” cu apariția efemeră pe panourile din Times Square a unui individ „celebru” … Putem, oare, compara versuri precum cele ale poetului Lucian Avramescu (care s-a dedicat în ultimii săi ani de viață colecționării unor fantastice artefacte țărănești, de piatră) precum „Bună seara iubito, te-aștept ca și când, numai dragostea noastră ar fi pe pământ”, cântate pe muzica fantastică a regretatului Adrian Enescu, cu… toca toca?
Mie îmi aduce aminte doar de numele lui neghiniță, „ucigă-l toaca” 😂 că de emoție a acordurilor sau a versurilor nici că poate fi vorba… Și am luat un exemplu „recent”, din anii 80. Nu mai vorbesc de muzica tradițională, cea clasică, sau chiar cea religioasă… Of🤦♀️
Veni, vidi, vici. „Domnilor, momentul e solemn”! Vă las să urmăriți și singuri întregul concert. În exclusivitate 🙂
Audiție plăcută, deși, pe alocuri, inconfortabil de „critică și la obiect”! Chiar la adresa Europei 🙂 („Chestiuni arzătoare la ordinea zilei. Isprăvindu-și trebile ei, i-a venit poftă Europei să le reguleze pe-ale noastre”).
„Tac, sunt discret”! Hai.. caramba, domnilor senatori și deputați, că prea vă doare-n cot..
Zilele astea mi-am dat seama că aş vrea ca în fiecare an să ningă încontinuu. Şi aş mai vrea ca autorităţile să fie, iar şi iar, surprinse de iarnă în luna lui decembre. Ştiu.. sună într-un fel, dar chiar ne-ar prinde bine. Şi acum să explic niţel. Continuarea →
His name was Fleming, and he was a poor Scottish farmer. One day, while trying to make a living for his family, he heard a cry for help coming from a nearby bog. He dropped his tools and ran to the bog. There, mired to his waist in black muck, was a terrified boy, screaming and struggling to free himself. Farmer Fleming saved the lad from what could have been a slow and terrifying death. Continuarea →
(însă mi-e niţel frică să nu fie aceeaşi bătaie de joc ca prin alte părţi unde s-a „investit în istorie”, spre pildă Cetatea Râşnov..)
duminică, 17 mai 2009, ora 21:52
Rupea va deveni un obiectiv turistic important
În câţiva ani, cetatea Rupea va deveni un punct important pe harta turistică a României. 8 milioane de euro vor fi investiţi pentru reabilitarea acesteia, bani obţinuţi de Primărie din fonduri structurale europene.Cetatea seamană acum cu o ruină, năpădită de buruieni. Drumurile către fortăreaţa medievală sunt greu de parcurs cu maşina.Dar, în cel mult 4 ani, zidurile cetăţii vor fi consolidate, turnurile refacute iar drumurile de acces asfaltate. Va fi construită şi o parcare etajată.
Mai sunt şi melodii noi care mi se par faine.. la un moment dat începusem să cred că e un tipar din care nimeni nu e capabil să iasă. Maybe, there is still hope for.. real music nowadays (exagerez niţel, evident).
Un articol (ca multe altele) cu un scop precis de deconstrucţie. Pe faţă. Atât de pe faţă că îmi vine să.. Mă abţin. Îl voi comenta.. tot săptămâna asta când o să am niţel timp. Pentru cei care mai deschid o carte din an în Paşte (care nu e de comentarii sau biografia lui Sexxy Brăileanca) articolul este revoltător. Pentru restul.. este, în sfârşit, adevărul revelat! Printre indivizii supraapreciaţi, dna profesor universitar Zoe Petre (care ne reface – ca să nu zic că falsifică – istoria fără pic de.. jenă sau ruşine), se află şi Nichita Stănescu.
Şi pentru că tot este un personaj mediocru, supraapreciat în mod intenţionat (în detrimentul adevăraţilor) şi care dăunează grav substanţei.. societăţii civile, vă propun două creaţii aşa, ca de noapte bună. Hotărâţi voi.
Hai.. caramba, dna profesor Zoe Petre! Să vă fac cadou un volum cu scrierile lui Platon? Se pare că (printre alţii) v-a scapat şi nenea ăsta.
Poem
Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?...
(Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964)
Poem – Tu plutesti…
Tu pluteşti ca un vis de noapte
deasupra sufletului meu.
Iţi sprijini tâmpla
de inima mea ca de o piatră roşie,
şi aştepţi să-ţi spun numele
tuturor lucrurilor
pe care eu am isprăvit de mult
să ţi le mai spun.
Gura mea e-n tăcerea cea mai desăvârşită,
înclinată ca mătasea unui steag
într-o zi fără vânt.
O, nu pleca nicăieri!
Îmi voi rupe inima cu un singur gest
al mâinii,
ca să răsară durerea care ştie
numele durerii,
ca să răsară dragostea mea de bărbat
care ştie numele tău ciudat, de femeie.
(Din volumul „Dreptul la timp”, 1965)
Spre ruşinea mea, abia acum am aflat de o „tânără speranţă” a folkului românesc. Merită ascultată.. are o voce liniştită şi plăcută.
Din câte am înţeles, pe 28 martie, la ora 19:00, găzduită de teatrul Ion Creangă, Alina Manole va lansa Luna pătrată, „un album de folk-jazz care vorbeşte despre îndrăgostiţi teribili care împart luna, despre amante-înger şi iubiri neconvenţionale, despre prieteni vizibili sau interziși, într-o manieră ce poartă marca originalităţii artistei în spaţiul muzical actual.” Distracţie plăcută!
Tudor Gheorghe.. una din marile noastre valori care se „bucură” în continuare de statutul oferit cu graţie de Ministerul Culturii: ignorat cu acte-n regulă şi parafă culturalo-imbecilă .. dar las’ că Dumnezeu-drăguţul e sus şi vede..
Sa fiu câine-n patru labe
De nu ţi-oi da două palme
Două palme bărbăteşti
Să te-nvăţ cum să iubeşti
…
De n-ar fi ochi şi sprâncene
N-ar mai fi păcate grele, mai
Ia-o / ia-l de mână, scoateţi amândoi de la „ciorap” banii strânşi, mergeţi la Sala Polivalentă pe 31 martie şi sărbătoriţi venirea primăverii împreună.
INFO:
Trupa Holograf a lansat în premieră cea mai nouă piesă, „Primăvara începe cu tine”, la Europa FM, vinerea trecută, în cadrul emisiunii Europa Expres.
Concert: Sala Polivalentă, 31 martie, ora 19:30
Biletele: pot fi achiziţionate online sau din magazinele de specialitate, la următoarele categorii de preţuri: 100, 80, 60, 50 şi 40 de lei.
Hai.. caramba Marko Bela & co! Adică cum vine asta dom’le? La mine-n ţară îţi permiţi să spui aşa ceva în mod repetat de-a lungul anilor şi să nu păţeşti nimic? Ce baftă avem! Mare baftă că nea’ Boudon ne-a lămurit cu „efectele perverse” şi nea’ Eminescu cu „pătura superpusă” (de care nici măcar liderii maghiarii nu scapă).. aşa pot să stau cât de cât liniştită că nu se va întâmpla nimic spectaculos în viitorul apropiat pe meleagurile noastre.
Cum de îmi permit tonul antidemocratic, netolerant şi naţionalist „îmbrăcat” în cuvintele astea (a nu se înţelege că am ceva cu ungurii.. ci doar cu ăia care nu-şi văd de treaba lor)? Păi, dacă e chiar aşa greu de priceput, ascultaţi albumul lui Tudor Gheorghe Mie-mi pasă. E cel mai simplu şi zău de nu este una din cele mai pertinente „analize” a politicianismului şi a crizei identitare care ne dau târcoale după ’89. Iată o mostră: https://ovidiana.wordpress.com/wp-content/uploads/2009/03/copy-of-tudor-gheorghe-12-patriotismul.pdf
„Patriotismul nu-i brăţară sau papion sau pălărie. Să-l porţi sau nu. Să ţi se pară că-ţi vine sau nu-ţi vine, ţie. Te naşti cu el. Ţi-e-n datul sorţii.N-ai cum să-l lepezi de pe tine. Îl porţi ca pe-o cămaş-a morţii, nu-l cumperi de la curţi străine. Şi de vândut n-ai cum să-l vinzi. E un fel de suferinţă crestată dureros pe grinzi de suflet vechi şi de credinţă. Aud şi văd, citesc şi tac cuprins de-o silă ancestrală. Plâng de ruşine c-am fost dac şi c-am ajuns acum zăbală în gura ştirbă a nu ştiu cui, care-mi molfăie mândria şi-mi bate lacrimile-n cui şi-mi răstigneşte poezia.” (T.G.)
Pentru mai multe detalii privind „ciocnirile” româno-maghiare de felurite intensităţi, urmăriţi blogul lui Dan Tanasa, un tânăr făr’ de odihnă, care-i „plezneşte” respectuos ori de câte ori îşi iau nasul la purtare.
Marko Bela: ‘Cuvantul romanesc «niciodata» va insemna «in curand» in maghiara’
O vreme revenisem la vechile sentimente.. un blog este inutil. Oricum sunt mai multe în lumea asta decât datoria externă a SUA și, în plus, care ar fi utilitatea? Blogul nu e spațiu unde să stai la palavre, sau să te revolți, să faci mărturisiri, să „te-afișezi” sau mai știu eu ce.. dar decât să fac un proiect care e ff urgent, prefer să scriu aici .. aici nu sunt „reguli”. Așa că, momentan, I is back. (poate că cine a inventat blogurile s-a gândit că oamenii ar trebui să aibe senzația că fac ceva, că pot schimba ceva în lume, că „vocea” lor contează.. că sunt importanți (și nu doar o dată la 4 ani).
Se spune (chiar și eu am afirmat cu convingere de mult prea multe ori) că omul modern e un nene rău (sau o tanti..sa nu discriminam), Continuarea →
Ai ascultat vreodată o melodie.. care te-a făcut să plângi?
…
Ai văzut vreodată o imagine.. care te-a făcut să „decolezi” din lumea asta cu direcția.. cosmos?
…
Ai atins vreodată vârful muntelui.. care te-a făcut pentru o fracțiune de secundă nemuritor?
…
Ai fost vreodată langă un lac.. care ți-a „șoptit” toate secretele lumii?
…
Ai „atins” vreodată esența celuilalt.. încât să știi că orice s-ar întâmpla, legătura nu va putea fi nicicând ruptă?
…
Ai rostit vreodată o rugăciune din tot sufletul încât.. ai simțit atunci și acolo.. că nu ești singur?
…
Ai ascultat vreodată ciripitul păsărelelor.. care te-au făcut să te simți din nou copil?
…
Ai citit vreodată ceva atât de tulburător.. încât te-a făcut să simți durerea celuilalt deși nici măcar nu ați împărtășit aceleași timpuri?
…
Ai simțit vreodată lipsa cuiva atât de tare.. dar te-ai liniștit la gândul că e acolo.. undeva.. sus.. de unde te privește și te ghidează?
.. a fost ca niciodată un Cocoș care-avea o parcare.. de fapt cam pe toate din ogradă.. și, uite-așa, oile cu roți și motoare behăie de supărare-n fiecare zi.
Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii a decis să renunţe la petrecerea cu ocazia nunţii de diamant, scrie săptămânalul londonez Sunday Mail. Suverna a considerat inoportună serbarea a 60 de ani de la căsătoria cu prinţul Philip într-un cadrul fastuos, în timp ce ţara se află în pragul recesiunii.
Politicianul român era la pescuit.. și primul pește prins era deja faimosul Peștișor de aur. Conform „tradiției”, peștișorul oferă în schimbul vieții sale împlinirea a trei dorințe..
„Garanția învingerii adevărului și binelui în lumea aceasta este moartea. Dacă moartea nu s’ar îndura să ne scape de o generație în disselecțiune care produce atâția Mihăilești, Fundești, Pătârlăgeni, Costinești, dacă moartea n’ar pune adevărul la adăpost de onoarea de a fi coexistat alături cu partea criminală și stupidă a omenirii, niciodată națiile n’ar fi putut strânge acel capital de adevăruri care înnobilează aspra lor luptă pentru existență. E o fericire pentru noi că, prostia fiind nemuritoare, cel puțin proștii și perverșii in concreto sunt muritori”
(Mihai Eminescu, art. Optimism apud Opera etico – socială, vol I: 1870 – 1879, Ed. Cugetarea Georgescu Delafras, București, 1989, p. IX)
ps: în plus, mama proștilor e întotdeauna gravidă.. doar geniile apar (aproape ciclic), la perioade lungi de timp.. 😦
Ovidiana 