Mulți ani, trăiască!


image

Anul acesta am avut marea bucurie de a sărbători Ziua Națională a României la Alba-Iulia alături de un grup minunat, plin de oameni generoși, bucuroși, sinceri și teribil de frumoși. Și încă ceva: români cu Ideal! Este vorba de Asociația Neamunit, noua vedetă a adevăratei societăți civile, plină de nebuni frumoși veniți din toate colțurile țării (ba chiar și din afara frontierelor), care au cântat și încântat compatrioții prezenți pe străzile orașului și în Catedrala Întregirii Neamului. Lor le ofer în dar un articol scris de Petre Țuțea în tinerețe, în perioada interbelică, pe care l-am tehnoredactat special pentru ei și pentru această zi.
Despre Asociație puteți găsi informații pe pagina lor de feisbuc și pe pagina lor de internet.

SIMBOLUL PĂCII ȘI IUBIRII

„Oamenii sunt obișnuiți să încrusteze pe răboj întâmplările mari și mici din viața lor, dar, mai ales, pe cele mari; cu sărbătorească bucurie, le înșiră pe firul mare al timpului sintetizând în mintea lor limitată simbolice popasuri istorice. Așa și creează ei istoria: din mici frânturi de eternitate, smulgând vieții treptat sensul ascuns cu fiecare rost mare și omul bănuiește a-l fi desprins din ființa sa trecătoare, un nou început de undă marchează ritmul vieții sale mereu în devenire.
În lupta aceasta dintre universal și parcelar, se poate observa tot procesul secular al istoriei, în tendința veșnică a omului de a împăca idealul cu realitatea, această mizerie vietate rămâne veșnic cu mâna întinsă către acel mare necunoscut, care cuprinde tot într-o armonie perfectă, care există pretutindeni și nicăieri. Așa se explică de ce istoria, această evanghelie în care ni se povestește de întâmplări din viața omenirii, ce-au însemnat etape de progres material și spiritual, rămâne ca o uriașă creație a mulțimilor. În ea, se prezintă într-o secțiune gigantică fresca sufletească a popoarelor, care își aduc cu generozitate darurile sufletului lor în patrimoniul umanităţii, mișcându-se veșnic spre universalitate.
Numai mulțimile anonime, aceste formidabile rezervoare de energie, în marea lor hărnicie și în frământările lor adânci, sunt în stare să ducă lupta pentru cucerirea tainelor naturii, pentru ridicarea prestigiului omului
, sunt în stare a face din oameni mici – mari, creând și distrugând în permanență idoli, simbolurile năzuințelor lor spre perfecțiune.
Dar pentru a se ridica la universalitate omul are nevoie de o treaptă în dezvoltarea sa, are nevoie de -p.6, a-și desăvârși spiritul de solidaritate cu grupul social din care în mod fatal face parte, integrându-și conștiința sa în conștiința ansamblului etnic.
Patria devine pentru om vehicul necesar al culturii și civilizației!

I-a fost dat acestui neam să aibă graniţe firești: Tisa, Nistru, Dunărea și Marea, ce imprejmuiesc o minunată bucată de pământ frământată cu sângele strămoșilor noștri. Frânți până ieri în bucăți de vicisitudinile istoriei, am renăscut prin eforturile noastre ce au rupt zăgazul pus de dușmani în calea progresului nostru, iar astăzi ca un organism unitar, puternic și mare, ne putem afirma liber în concertul celorlalte putoare din frământările de veacuri ale poporului românesc, se desprinde simbolul Albei Iulii, clipa înfrățirii de odinioară, devenită astăzi veșnicie.
La Alba Iulia, sărbătorim triumful dreptului nostru la viață, al permanentei noastre ascensiuni, acolo, sufletul nostru, al celor vii, va curge în cascade nesfârşite, iar sufletul celor morți va pluti ca un parfum misterios printre rândurile noastre.
Acolo, va fi sărbătorirea înfrățirii noastre veșnice și a păcii, deasupra creștetelor noastre se vor împărți cununi de lumină, iar cerurile se vor deschide larg spre a primi ofranda bucuriilor unui popor plin de recunoștință, care își trăiește sărbătoarea Renașterii sale.
În ascensiunea noastră neîntreruptă de la embrionarele formații sociale, până la marea creațiune actuală, în salba nesfârșită a timpului, am atârnat perlele sufletului nostru.
Alba Iulia va rămâne simbolul înfrățirii, al păcii și al iubirii. Este un sfânt prilej de reculegere, atât pentru sufletele bune, cât și pentru cele rătăcite.
Iluziile sterpe ale dușmanilor din afară și dinlăuntru se vor izbi, de aici înainte, de zidul de fier al realității noastre.

Sursa: Petre Țuțea, Anarhie și disciplina forței, Editura Elion, București, 2002, pp 5-6.

Aiuritor și, totuși, un strop de optimism…


Capture… mă încearcă. Se pare că trăiam o iluzie de mai mulți ani de zile. Aveam impresia că produsele marca Soros sunt nu doar bine finanțate, consecvente în „acțiuni” și stăpânitoare desăvârșite ale limbii de lemn, dar și „cunoscătoare” (ca să poți „ataca”/„schimba”, trebuie să „știi”, pentru a fi „cât mai eficient”). Cel puțin în cazul celor împinse pe cele mai înalte poziții în ierarhia socio-politică. Restul, cei de pe straturile inferioare, se mulțumesc cu una bucată „cumpărare integritate” sau una bucată „acțiune de spălat pe creier”, tot mai ușor de realizat în condițiile de astăzi (mass-media, educație universitară, proiecte europene și alte tipuri de finanțări etc).

Continuarea

Azi. Franța îngenunchiată și Ernest Bernea, un învingător


wpid-img_20151114_094733.jpg

Desen apărut azi-noapte în The Telegraf. De dimineață, l-au eliminat.

Astăzi e o zi grea. A început un nou episod … Granițe închise. Morți. Răniți. Ostateci. Schimbarea Europei. La Paris. De către cetățeni francezi, la a 2-a sau a 3-a generație.

Multiculturalismul a fost de ani de zile declarat falimentar. Și, cu toate astea, saci de bani fără fund sunt cheltuiți întocmai pentru „apărarea” acestei cauze pierdute. Toleranța, iată, nu înseamnă integrare! E ceva ce oamenii simpli înțeleg (motiv pentru care au fost și sunt ostracizați), dar elitele Europei au ignorat cu bună știință în numele progresului. Din păcate, mulți abia acum încep să priceapă. Europa s-a pierdut pe sine în încercarea de a fi „modernă”, „civilizată”, „corectă politic”. Și acum efectele încep să apară tot mai des. Suntem generația care am trăit prea multe astfel de ciocniri civilizaționale precum ar spune Huntington (nici el, săracul, nu cred că a înțeles pe deplin ce scria): 11 septembrie 2001 (America), 11 martie 2004 (Spania), 7 iulie 2005 (Marea Britanie), 29 martie 2010 (Rusia) și, iată, 13 noiembrie 2015 (Franța).
Continuarea

Mai avem un loc pentru poezie?


xAceste rânduri sunt pentru cei care mai au, astăzi, timp de poezie. Căci poezia este un mod de viață, nu un hobby, pe care să îl lași sau să-l reiei când poftești.
Unul din cei mai mari poeți contemporani este George Țărnea, care pe mine m-a fascinat teribil în repetate rânduri. I se mai spune și „poetul iubirii”. Face parte dintr-o generație fenomenală, alături de Nichita Stanescu, Zaharia Stancu, Grigore Vieru, Adrian Păunescu sau Ioan Alexandru. Un exemplu este fantasticul album al lui Ștefan Hrușcă „Balade speciale” din 2007, alcătuit pe versurile lui Țărnea. Vă invit să îl ascultați cu răbdare și sufletul deschis.

Continuarea

România minimalizată


x

Update 09.11.2015: La Paris are loc o adunare care cere unirea Basarabiei cu România, video aici: Paris: protestul de Solidaritate cu protestele din România (Posted by ReUnirea Basarabiei cu România on Monday, November 9, 2015)

Reunirea cu Basarabia am văzut-o mereu ca pe un miracol. Nu prea am crezut, însă, în acest ideal, din trei motive:

  1. istoria, care nu prea ține cu noi
  2. slăbirea idealismului tinerei generații, tot mai puțin preocupată de astfel de chestiuni, confundând pragmatismul cu lipsa țelurilor înalte, colective
  3. calitatea clasei politice, care nu are caracter, nu are generozitate și nici ținută, care nu posedă îndrăzneala, viziunea și voința necesare pentru a înfrunta provocările istoriei

Ei bine, iată că istoria ne crapă nițel fereastra, doar-doar luăm acasă ce-i al nostru. Primul pas (și cel mai greu) este făcut (istoria s-a îndulcit). Vorbeam zilele trecute despre șansa istorică de care beneficiem în aceste săptămâni, când ambele state românești nu au guverne stabilite. Și nu am văzut doar eu asta. Între timp, în Piața Universității au fost unele părți ale societății civile care au înțeles contextul și au strigat Unire. La fel, ieri seară, a avut loc la Chișinău un marș extrem de vizibil care a întrevăzut aceeași oportunitate și a cerut Unirea sub genericul „Resetăm cele două state românești”. Ambele grupări de tineri de pe cele două maluri de Prut au simțit că „țara lor” era incompletă și o voiau întreagă. Aveau un ideal, o soluție, o reparație morală. Ei încercau, vorba lui Noica, să își dea determinații, să își aducă o contribuție la un proiect de generație, de țară. Și iată că pasul doi se face.

Acum, pasul trei: mișcarea clasei conducătoare. Ce face președintele care ne-a promis că ne dă/luăm țara înapoi? Retrage un ajutor pe care Parlamentul l-a votat deja, ce trebuia acordat R. Moldova, aflată în aceste momente într-un context de profundă instabilitate. Știrea a apărut astăzi, în comunicatul de presă al Administrației Prezidențiale. Continuarea

Confiscarea viitorului. Despre lupi și oi


oaie

Zilele astea mă încearcă un sentiment de tristețe tot mai acută. Și asta pentru că observ că nu am învățat nimic din experiențele trecute. Nu am învățat nimic din felul în care a fost confiscată așa-zisa Revoluție, urmată de 25 de ani de control al neoconilor, ce îmi dictează mie cum să gândesc și să acționez ca să fiu „eligibil”. Nu am învățat nimic din felul în care au fost confiscate mișcările studențești nouăzeciste și mineriadele, care au distrus sentimentul de coeziune și responsabilitate în cadrul tinerilor. Nu am învățat nimic din felul în care a fost confiscată mișcarea de apărare Roșia Montană, care a devenit ecologistă dar antinațională. Astfel, facem aceleași greșeli. Istoria țipă la noi să fie revendicată, dar noi nu o auzim, îi dăm cu ignore. Nu auzim pentru că zbierăm mai tare ca ea în fața unor clădiri goale, după ce ieșim de la birou. Nu auzim pentru că toate crucile de la Universitate le călcăm în picioare și ne cățărăm pe ele de parcă am fi în copaci. Nu auzim pentru că avem impresia că „noi”, în orgoliul nostru nemăsurat, știm cum stă treaba și împărțim judecăți de valoare în stânga și în dreapta, antagonizând pe unii și ridicând în slăvi pe alții.

Mișcarea de stradă, cea care are loc atunci când nu se mai poate, este confiscată și transformată în hobby (activitatea de seară, de petrecere a timpului liber), ce va pieri de la sine. Continuarea

Dragi colegi de generație, partea a 3-a.


Dragi colegi de generație,

Expresia cheie: PROVOCAREA ISTORIEI

Movement_for_the_unification_of_Romania_and_MoldovaDacă tot vreți „țara înapoi”, eu vă întreb CARE ȚARĂ? Una tot mai mică, tot mai depopulată, tot mai slăbită economic, tot mai „privatizată” etc? Sau, îndrăznesc să gândesc, că poate vrem înapoi România UNITĂ de la 1918?

Suntem prea moderni, prea occidentalizați, prea comozi încât alegem să ne limităm doar la a demite premieri și la a securiza granițele? Oare nu vrem mai mult? Nu vrem să rămână generația asta în istorie cu ceva? Nu vrem să profităm de un context favorabil și, precum Cuza a făcut la 1859, în 2015 să avem un guvern comun România-Moldova? Că ambele state românești … sunt, momentan, fără de gvernare.

Istoria nu rămâne datoare, iar elitele sunt obligate să facă față provocărilor ei. Dar contextul propice nu trebuie ratat!

Sau îngropăm această șansă istorică cu etichete negative: asta e ceva „irealizabil”, „extremist”, „naționalist”, „antimodern”? Food for thought.