De multe ori m-am întristat când am auzit de dărâmarea sau bombardarea lăcașurilor de cult și a templelor vechi de secole, activitate intensă mai ales în părți de lume „fierbinți” azi precum Siria sau Iraq. Dar Mircea Eliade ne aduce aminte de gândirea tradițională, diferită de cea a noastră, a oamenilor moderni: „Deosebirea ontologică din ce în ce mai limpede dintre Cosmos şi imaginea sa sanctificată, Templul, mai arată şi că sfinţenia Templului este la adăpost de orice corupţie pământească, pentru că planul arhitectural al Templului este lucrarea zeilor şi se găseşte, aşadar, foarte aproape de zei, în Cer. Modelele transcendente ale Templelor se bucură de o existenţă spirituală incoruptibilă, cerească. Prin mila zeilor, omul ajunge la viziunea fulgurantă a acestor modele, pe care se străduieşte apoi să le reproducă pe Pământ. … [astfel de lăcașuri] nu era[u] altceva decât copia aproximativă a modelului transcendent: el[e] putea fi pângărit[e] de om, însă modelul nu, pentru că nu făcea parte din Timp.” (Mircea Eliade, Sacru și profan, p. 48, 2005, ed. III, Humanitas).
Dincolo de chestiunea aceasta, am observat o frenezie în mediul virtual (cel mai comod tip de răspuns, ce de multe ori nu duce către nicio finalitate) și o explozie a numărului de „specialiști” care ne învață cum trebuie să interpretăm economic, geopolitic sau militar noul context internațional. După cele întâmplate în 19 decembrie la Ankara (împușcarea ambasadorului Rusiei) și Berlin (atentatul asupra târgului de Crăciun), văd înșiruit pe „peretele” feisbucian tot felul de prognosticuri sumbre, tot felul de analize și para-analize referitoare la cât de rău va fi 2017. Din nou, gândire tipică de om modern care nu pricepe cum stau lucrurile. Dar ia să vedem ce zice Eliade referitor la omul religios, omul tradițional și cum înțelegea el Timpul și Lumea (da, ăla pe care îl ponegrim că-i limitat, învechit și primitiv): „Deoarece Anul Nou este o reactualizare a cosmogoniei, el implică reluarea Timpului de la începuturile sale, adică refacerea Timpului primordial, a Timpului „pur”, cel care exista în momentul Creaţiei. Anul Nou era aşadar un prilej pentru „curăţirea” de păcate şi alungarea demonilor sau măcar a unui ţap ispăşitor. Nu este vorba doar de sfârşitul efectiv al unui anumit interval de timp şi de începutul unui alt interval (cum îşi imaginează, de pildă, un om modem), ci şi de abolirea anului trecut şi a timpului scurs. Acesta este şi sensul purificărilor rituale: o ardere, o anulare a păcatelor şi a greşelilor individului şi ale comunităţii în ansamblu, şi nu doar o simplă „purificare”.” (Mircea Eliade, Sacru și profan, p. 61, 2005, ed. III, Humanitas).
Ce s-a ales de Europa noastră? Pentru ce am mai pătimit noi, românii, atâtea secole în care am oprit prin Mircea, Ștefan, Mihai sau Țepeș forța otomană, să nu intre în rândurile creștinătății europene? Mai ales că această luptă s-a soldat cu sacrificii uriașe, atât civilizaționale (înapoierea de care azi Vestul ne ceartă, că nu suntem la standarde), cât și biologice (generații întregi de bărbați, femei și copii care la propriu și-au dat viața pentru un ideal de care azi ne batem joc ori spunem că e inventat, dispărând cu ei și stocul vital identitar, gena morală, bunul simț, dragostea de neam și Dumnezeu, voința socială și spiritul de sacrificiu). Care a fost rostul, dacă tot aici am ajuns? Poate a fost o sursă de demnitate și onoare, dar ce te faci când mori cu demnitatea și onoarea-n mână? În gând cu această întrebare ascult știrile de azi, de la radio: „în toate orașele din Germania în care sunt amenajate târguri de Crăciun s-a dat dispoziție ca toate locațiile să fie înconjurate de bariere de beton și păzite de forțe de ordine speciale, înarmate. Măsuri similare luate în Belgia, Franța, Anglia și Italia”.
Păi să mai zici ceva?
Ovidiana 