Strigăt

Unul din cele mai crunte sentimente pe care cineva le poate experimenta este nedreptatea. Personal, niciodată nu l-am suferit, tocmai pentru că l-am resimțit din plin. Are forma unui triunghi: pleacă de la „regizor”/emițător sub forma unui mesaj contaminat, ajunge la „destinatar”/receptor și afectează „victima”/persoana de interes. De fapt, în acest mecanism toate cele trei părți sunt victime, dar hai să nu despicăm firul în paișpe. Ideea este că mesajul, adică cuvântul, generează noi realități.

Unul din marii poeți italieni, Manzoni, spunea (și citez din memorie) că „punerea în scenă” a unei nedreptăți, pentru a fi reușită, în mod necesar se bazează pe naivitatea și spaima celorlalți, adică a „destinatarilor”. Înclin, tot mai mult, să fiu de acord. De fapt, naivitatea sau spaima iau locul încrederii. E un proces cel puțin straniu dar, în același timp, cursiv chiar și în logica matematică (plus cu minus face minus, mai țineți minte?).

Întreaga istorie a omenirii este presărată cu o lungă serie de nedreptăți … oameni, familii, comunități, instituții sau popoare pe de-a-ntregul au suferit de pe urma lor. Problema este că mecanismul nedreptății determină, la rându-i, apariția unui lanț întreg de consecințe. Iată, de pildă, de cele mai multe ori nedreptatea vine la pachet cu sentimentul neputinței din partea celui suferind, cu sentimentul dezamăgirii „destinatarului” și cu sentimentul victoriei din partea „regizorului”. Ce iluzie!

Odată ce încrederea este înlocuită de stări cu semnul minus, nu mai ai ce face. Liantul social este fracturat. Relații sociale sunt încheiate. Și de cele mai multe ori, fără întoarcere. Într-o lume ideală, întoarcerea ar fi posibilă, pentru că prezumția de nevinovăție ar trebui să fie instalată odată ce îndoiala își face simțită prezența. Dar asta, în lumea reală, deci perfectibilă cum ar spune Țuțea, nu se prea întâmplă. Oare de ce am renunțat la celălalt? Oare de ce forța unui cuvânt rostit de un „regizor” preocupat și neprobat de prea-comodul destinatar e atât de mare încât să producă fracturi sociale între cel din urmă și „persoana de interes”? Mărturisesc că nu știu.

Probabil e mai simplu. Sau, Doamne ferește, ne-am obișnuit cu răul, cu dezamăgirea. Ne-am obișnuit să ne cufundăm într-o lene sufletească și mentală, pentru că alegem să o vedem peste tot în jur, chiar și unde nu este (faimoasa teoremă a construirii realității via Thomas). Răul „ne ia” ochii, pe când binele abia se mai strecoară. Am renunțat să mai creștem prin împărtășirea gândurilor. Am renunțat să mai creștem prin loialitate și solidaritate. Am renunțat să mai creștem pentru că renunțăm prea ușor la întâlnirea ca mărturisire. Forțăm logica umană, sufletească atunci când punem punct și spunem „de la capăt”. În Treptele bucuriei, Ernest Bernea spunea că „mărturisirea nu este numai cale a echilibrării unui suflet prea încărcat de probele la care l-a supus viața, ci și calea comuniunii” (p 74). Cum mai poți fi în comuniune cu celălalt dacă renunți la el, fără drept de apel sau, mai rău, „îi pregătești ceva”?

(Resimt tot mai tare că ..) Ne aflăm în vremuri de cumpănă. Citeam pe undeva argumentul lui Tucidide: „dreptul forței are justificarea pe care i-o dă soarta, în timp ce gândul nedrept se realizează numai prin viclenie”. Iar drama este că viclenia „regizorului”, prin forța de propagare, poate cuprinde întregi structuri sociale. Instituții parazitate, spații în care în loc să se desfășoare liber energiile, ele sunt încorsetate, testate continuu, puse la îndoială. În acest fel, ideile cu potențial nu mai ajung mari, pentru că nu mai au șansa să „crească”. E foarte greu să ucizi o idee după ce i-a fost plantată sămânța, dar e foarte ușor să-i stopezi creșterea și să îi amâni manifestarea pentru o perioadă tare îndelungată, prin trimiterea oamenilor pe tărâmul angoasei. Țin minte că în liceu nu prea pricepeam eu care-i treaba cu plumbul de la Bacovia. Și îndrăznesc să cred că era foarte bine. Parcă prea devreme ar fi fost resimțirea nedreptății usturătoare. Dar acum, ușor-ușor, înțeleg. Și mi se pare total anapoda.

O societate în care încrederea nu mai există … are toate datele necesare pentru autodistrugere. Atunci când sentimentul injustiției capătă proporții cantitative semnificative, el devine normal din punct de vedere durkheimian, și-apăi atunci nu mai poți spune decât kaput. Fără capital social, nu ai nici protecție socială, nici contract, nici școală. Cu alte cuvinte nu ai viitor. Totul e prăbușit. Așa nu mai ai studenți care să aibă încredere în profesori, nu mai ai profesori care să aibă încredere în instituții, nu mai ai tineri care să creadă în valori autentice, nu mai ai elite care să își asume societatea, nu mai ai electorat dispus să se prezinte la vot, nu mai ai co-legi ci doar ai cuiburi de viespi și, ce e mai grav, nu mai ai oameni dispuși să se pună în slujba Celuilalt, de a participa la proiecte sociale (din alte motive decât completarea cv-ului sau comportamentul de înfățișare). Aceasta e rețeta perfectă de risipire (cum ar spune Bernea „oameni care trăiesc la întâmplare” – 2008, p. 43).

Justiția socială era unul din pilonii centrali și de fond în gândirea lui Mihail Manoilescu, în sens de răsplată a muncii (dar nu numai) asigurată de o ierarhie a competențelor ce respectă structura forțelor morale. Astfel, el argumentează că atunci „când aceste forțe morale lipsesc sau printr-un vânt de anarhie sunt paralizate, întregul organism economic al societății este condamnat la nemișcare și pieire, oricât de mare, de perfecționat și de bogat ar fi utilajul material pe care se sprijină.” (M. Manoilescu, p. 22). Dar până la aglutinarea acestor forţe, nu avem parte decât de haos social, politic, economic și cultural.

Cu timpul, între noi, oamenii, potecile au devenit tot mai inaccesibile. Iar Bernea ne-a avertizat de multă vreme (ca mulți alții înaintea lui): „Cultura și civilizația nu pot avansa numai prin progresul material și tehnic, nici chiar prin cel social, ele având un fond mult mai adânc, de ordin moral și spiritual; activitatea politică și cea juridică, ca să fie cu adevărat progresiste și umane, trebuie și ele să se alimenteze din acest fond. Așa se explică de ce în toate marile crize istorice, reconstrucția a fost făcută prin înțelepciunea și virtutea unei aristocrații spirituale” (2011, p. 33). Mi-e teamă, însă, că s-a revărsat cultura sărăciei peste mai toate palierele universului social. Și nu prea știu cum ne-am putea trezi. Ar fi nevoie de o politică centralizată, bazată pe o morală, o etică și o asumare a responsabilității aproape fără precedent, care să aibă ca scop eliminarea acestei stări de fapt. Dar cine să o mai facă și pe asta când aproape toată elita a fost ucisă prin închisori sau la canal? Şi cine să o mai susțină dacă noi ne-am îndepărtat unii de ceilalți atât de tare?

Poate, totuși, mai există o șansă: conștiința individuală și eliminarea voită a rolului de „regizor” din relația socială. Ce ușor, dar cât de greu este să depășești interesele personale, dorința de a distruge ce nu ai clădit cu forțele tale și prețuirea celuilalt mai puțin decât ordinea materială a lucrurilor.. „aici stă închisă toată suferința contemporană, atât de lipsită de orizont” (Bernea, 2011, 48).

Bibliografie selectivă

Ernest Bernea, Criza lumii moderne, Editura Predania, București, 2011

Ernest Bernea, Treptele Bucuriei, Editura Vremea, București, 2008

Mihail Manoilescu, Politica producției naționale, Cultura Națională, 1923