Azi am primit un sms de la un număr anonim cu mesajul „Băsescu trebuie să pice! Vino-n piață să strigi și tu!”. Mă mir că nu au pomenit de vreo răsplată. Nu vroiam să scriu pe blog despre subiectul Piața Universității. Am încercat să stau deoparte, să nu comentez, în special după ce am avut un moment de dezamăgire destul de serios. Cu toate că am fost acolo, și am luat pulsul acțiunii (și atunci când a fost liniște, și când lucrurile erau „fierbinți” tare). Am văzut cine vine, ce face și de ce. Chiar mă pot mândri (până la un punct) și cu o pancartă pe care o tot fluturam, alături de drapel. Știu, sunt în multe feluri etichetată pentru că țin la țara mea. Dar zău dacă îmi pasă. De aceea, de câte ori am participat, am fost cu sufletul. Și niciodată nu am mers singură.
Pe atunci, simțeam o dezamăgire acută, dată de lipsa prezenței intelectualilor în Piață, intelectuali care, prin definiție, au rolul de a direcționa mulțimea cu folos, prin referire la imaginea de ansamblu.
