Ungurimea îl consideră un pericol inclusiv după moarte și vrea să-i șteargă numele din spațiul „lor” public.
Libertatea îl prezintă ca un om pitic, murdar, cu dinți urâți și nebărbierit.
La Galați i se vandalizează anual statuia.
Demagogii proclamă ziua culturii naționale de 15 ianuarie dar nu inițiază nimic concret, decât vorbe-n vânt.
Instituțiile culturale își bat joc de moștenirea sa culturală peste hotare, iar GDS-ul, cu toate tentaculele sale, nu scoate-o vorbă.
Toți îl consideră poetul național, dar care suferea de patima femeilor și care a înnebunit de tot spre final…
La mormântul său vin tot mai puțini… și tot aceiași.
Alții, aflați la cârma unor pârghii de putere mai importante sau nu, se încăpățânează să demonstreze că a fost o nulitate. Sau că nu a fost decât un poet care s-a aflat în treabă.
….
Cred că s-ar intoarce-n mormânt dacă ar ști ce a rămas de pe urma minții și sacrificiului lui… iar impăratul austro-ungar dă petrecere de fericire… tot în mormânt că a scăpat de el nu doar fizic, ci și de memoria lui care nu mai are putere să coaguleze. Cine știe.. poate a aflat deja..
La multi ani, M.E.!
PS: câteva versuri ale lui Tudor Gheorghe, care se potrivesc perfect:
Poetul cântă de se-ncheagă lumina sângerie a serii. Nici un descântec nu dezleagă această taină a închegării. Încremenită de uimire, noaptea, luceferii și-i stinge. Tăcerea e o răzvrătire a morții când poetul plânge! Când râde, cearcănul amiezii se face uger și se-nfoaie să vină și să sugă iezii rămași orfani de căprioare. <span>De-o vreme însă tace, bietul. De spaimă tremură slujbașii. Domnilor, a tăcut poetul! Semn rău! Ne-or blestema urmașii!
