Astăzi se împlinesc 136 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși, figură emblematică a secolului al XX-lea, supranumit și patriarh al sculpturii moderne de către Constantin Zărnescu (dacă îmi amintesc corect) pentru forța sa de a combina vechiul cu modernitatea și pentru succesul de a fi construit un limbaj universal prin intermediul artelor plastice . Acum ceva vreme, să fie în jur de 2 ani, am mai scris câte ceva despre semnificația elementelor din cadrul ansamblului sculptural de la Tg. Jiu (puteți reciti aici).
Arhivele autorului:
Palmă peste obraz
Baba asta ne învață o lecție usturătoare: demnitatea. Dar demnitatea nu este doar cea moștenită, conturată de mari figuri ale istoriei sau mari gesturi clăditoare care te înalță pe tine, ca individ, odată cu poporul din care faci parte. Mai este și un alt tip de demnitate, un al doilea nivel, care, pentru a fi sănătoasă (constructivă), în mod necesar trebuie să se așterne pe fundamentul demnității istorice (fie la nivel de neam, de comunitate sau de familie). Această dispunere asigură dăinuirea în viitor (paradoxal) prin fiecare personalitate ce contribuie la aceasta … dar nu oricum, ci prin muncă asumată. În această băbuță anonimă eu recunosc salvarea mea, a noastră – atât la nivel simbolic, cât și la nivel cât se poate de pragmatic.. Aceasta este România invizibilă, cea pe care o iubesc.
Dar când vine vorba de fiecare dintre noi … cât de mult ne asumăm din locul, timpul și sufletulce ne înconjoară? Și câți dintre noi ieșim din matrix și … muncim cu adevărat cu Celălalt în minte și în suflet?
Pe de altă parte, avem „statul … degeaba”, un regim de hiperfiscalitate, un monstru fără organicitate și fără legitimitate de peste 8 decenii, care ne consumă energiile vitale și ne afundă tot mai mult în subistorie. Hai … caramba, putere ce ne confiscă viitorul!
(click pentru imaginea mărită) © Foto Sorin Onisor
Like this:
Piața Universității – ce dai aia iei
Azi am primit un sms de la un număr anonim cu mesajul „Băsescu trebuie să pice! Vino-n piață să strigi și tu!”. Mă mir că nu au pomenit de vreo răsplată. Nu vroiam să scriu pe blog despre subiectul Piața Universității. Am încercat să stau deoparte, să nu comentez, în special după ce am avut un moment de dezamăgire destul de serios. Cu toate că am fost acolo, și am luat pulsul acțiunii (și atunci când a fost liniște, și când lucrurile erau „fierbinți” tare). Am văzut cine vine, ce face și de ce. Chiar mă pot mândri (până la un punct) și cu o pancartă pe care o tot fluturam, alături de drapel. Știu, sunt în multe feluri etichetată pentru că țin la țara mea. Dar zău dacă îmi pasă. De aceea, de câte ori am participat, am fost cu sufletul. Și niciodată nu am mers singură.
Pe atunci, simțeam o dezamăgire acută, dată de lipsa prezenței intelectualilor în Piață, intelectuali care, prin definiție, au rolul de a direcționa mulțimea cu folos, prin referire la imaginea de ansamblu.
Parol că nu pricep!
[Update: Mediafax, 10 febr 2012, DOUĂ JUDEŢE SUB ZĂPADĂ: Peste 60.000 de oameni, izolaţi]
Țara arde și baba se piaptănă. Sau mai bine zis îngheață. Am o problemă care se tot intensifică precum bulgărele ce o ia la vale tocmai din vârful muntelui. Se întâmplă tot felul de lucruri care, adunate, mă pun pe gânduri. În timp ce toți se dau de ceasul morții să comenteze, să judece și să emită ipoteze „telectuale” (dacă Ungureanu e spion, dacă Ponta e trădător, dacă Antonescu e un demagog, dacă Badea instigă la violență, dacă Băse e dictator au ba). Toți dezbat – pe la tembelizioare, prin presă, pe la colțuri cum e cu țara asta. Dar se pare că vălul ce i s-a pus pe ochii lui madam Udrea a căpătat proporții monstruoase (Jurnalul Național, 2 februarie, Preocupați să salvăm țara, am uitat de oameni). Iată că nu se mai vede țara… de politicieni.
Like this:
Fotografia zilei
Pentru că ultimele zile le-am petrecut la Brașov, unde a nins și au fost -7 grade, reîntoarcerea la toamnă s-a dovedit a fi una binevenită și calduroasă 
©Carul cu boi, foto: Ciprian Grigorescu
Două principii simple..
De multe ori legăturile dintre oameni, în nebunia lumii (post)moderne, nu mai apucă să se stabilească pe fundamente solide. Până la urmă, fiecare tip de civilizație își are propriul tipar al sociabilității. Dar nu pot să nu constat că din ce în ce mai mulți dintre noi nu avem timp. Nu avem timp să ne oglindim în Celălalt (Cooley), poate chiar nici pentru noi nu mai avem răbdare și timp. Cum emitea îndrăznet Ritzer prin teoria mcdonaldizării societății, încet-încet am început să standardizăm și eficientizăm aportul social pentru a câștiga timp.. dar cu ce costuri?
Like this:
O zi obișnuită, fără de semnificații…
Ungurimea îl consideră un pericol inclusiv după moarte și vrea să-i șteargă numele din spațiul „lor” public.
Libertatea îl prezintă ca un om pitic, murdar, cu dinți urâți și nebărbierit.
La Galați i se vandalizează anual statuia.
Demagogii proclamă ziua culturii naționale de 15 ianuarie dar nu inițiază nimic concret, decât vorbe-n vânt.
Instituțiile culturale își bat joc de moștenirea sa culturală peste hotare, iar GDS-ul, cu toate tentaculele sale, nu scoate-o vorbă.
Toți îl consideră poetul național, dar care suferea de patima femeilor și care a înnebunit de tot spre final…
La mormântul său vin tot mai puțini… și tot aceiași.
Alții, aflați la cârma unor pârghii de putere mai importante sau nu, se încăpățânează să demonstreze că a fost o nulitate. Sau că nu a fost decât un poet care s-a aflat în treabă.
….
Cred că s-ar intoarce-n mormânt dacă ar ști ce a rămas de pe urma minții și sacrificiului lui… iar impăratul austro-ungar dă petrecere de fericire… tot în mormânt că a scăpat de el nu doar fizic, ci și de memoria lui care nu mai are putere să coaguleze. Cine știe.. poate a aflat deja..
La multi ani, M.E.!
PS: câteva versuri ale lui Tudor Gheorghe, care se potrivesc perfect:
Poetul cântă de se-ncheagă lumina sângerie a serii. Nici un descântec nu dezleagă această taină a închegării. Încremenită de uimire, noaptea, luceferii și-i stinge. Tăcerea e o răzvrătire a morții când poetul plânge! Când râde, cearcănul amiezii se face uger și se-nfoaie să vină și să sugă iezii rămași orfani de căprioare. <span>De-o vreme însă tace, bietul. De spaimă tremură slujbașii. Domnilor, a tăcut poetul! Semn rău! Ne-or blestema urmașii!
Like this:
Imaginea zilei
În ciberspațiu.. cu toții avem locul nostru
O istorie socială (încă) vie
Update: , articolul de mai jos a apărut în Revista Rost, nr. 104-105 (dec. 2011 – ian. 2012), prin bunăvoința lui Claudiu Târziu, motiv pentru care îi mulțumesc încă o dată!
__________
Cum am ajuns în Novaci…
Sociologia locurilor, prin excelenţă, creează premise, studiază realităţi şi intră în contact cu un eşafodaj de lumi care compun şi recompun într-un proces continuu actualitatea socială, în cazul nostru, pe cea românească. Iar în spiritul acestei idei, cercetarea întreprinsă în comunitatea novăceană a căpătat valenţele unui demers peregrinat, dacă nu a îmbrăcat chiar forma pelerinajului. Aceasta pentru că ţintea întocmai locurile-izvor, care posedă semnificaţii și indicii privind sănătatea socială, semne ale vitalităţii memoriei colective sau pentru identificarea unei căi de dezvoltare conformă cu tiparul identitar existent.
Acest studiu le urmează pe cele realizate în arealul Horezu-Slătioara, deja de mai bine de 10 ani, în aceeaşi zonă a „Olteniei de sub munte”. Recunoscută pentru salba sa de mănăstiri (a doua ca densitate după regiunea Moldovei), „Oltenia de sub munte” vine ca o continuare a cercetărilor din teritoriul dobrogean de o mare densitate scufundată (locuri de credinţă, locuri cetate, drumuri între acestea) a începuturilor noastre. Astfel, anul acesta a urmat localitatea gorjeană Novaci, spre care s-a deplasat o echipă de studenţi ai Facultăţii de Sociologie din Bucureşti. Această localitate a devenit spaţiul studiat pe calapodul unei metodologii relativ recente (neointerpretativă). Cu toate acestea, resursele sunt foarte limitate, inclusiv spaţiul instituţional de manevră culturală devenind tot mai restrâns (între cercetare şi publicare este o ruptură tot mai accentuată: azi se cere să publici articole, nici măcar cărți, cu orice preț, la număr; cercetarea ca educație studențească, de cunoaștere prin asimilarea locurilor, urmată firesc, iar nu imperativ de publicare, este deja de domeniul trecutului).
Cu toate acestea, micşorarea cartografiei cercetării a determinat o analiză în profunzime nu doar a locului, ci şi a oamenilor şi poveştilor lor.
Domnul „Pridică”
Punct și de la capăt
Sâmbătă, 6 octombrie a.c., a fost organizat Congresul Românilor din Serbia, în localitatea Donji Milanovac, aflată pe malul drept al Dunării.
Pentru prima dată într-un cadru politic de o asemenea anvergură, românii din Timoc și din Banatul sârbesc se așează la aceeași masă, în calitatea lor oficială de reprezentanţi ai comunităților etnice naționale ale statului sârb. Astfel, întâlnirea de sâmbătă a reunit principalele organizații și formațiuni care caută să reprezinte interesele culturale, sociale, politice și economice ale românilor născuți și crescuți pe teritoriul vecinului României de la sud-vest.
Congresul a fost considerat de către participanții săi un pas esențial îndreptat spre o mai bună colaborare a liderilor români din Voivodina pe de o parte, cu cei stabiliți în Serbia de răsărit pe de alta. Principalele teme de discuție au fost importanța factorului lingvistic și al celui religios în prezervarea identitară (limba română literară), sinonimia vlah-român și perspectivele de viitor privind recensământul programat în 2011 în Serbia. Aceste teme centrale au fost considerate vitale dar, în același timp, inofensive la adresa suveranității statului sârb, comunitățile de români declarându-se loiale statului.
Însemnătatea întâlnirii a fost dovedită și prin prezența a numeroși oficiali ai statului român (Ambasada României la Belgrad, Departamentul Românilor de Pretutindeni, Guvern, Parlament, Academia Română, Institutul Cultural Român), a membrilor presei (din ambele state), reprezentanți ai Parlamentului de la Belgrad sau lideri religioși ai comunităților de pe teritoriul sârb (Episcopul Daniel și Protoierei Stavrofor Boian, slujitor la biserica din Malainiţa), cărora li s-a adăugat și Vlad Cubreacov, inițiatorul rezoluției adoptate de către Parlamentul European 1632 (2008).
Primul Congres al Romanilor din Serbia, în această formulă, a fost finalizat prin elaborarea unei Rezoluții semnate de către toți reprezentanții comunităților românești, eveniment realizat cu sprijinul activ al autorităților de la București care au oferit un exemplu de reacție fermă cu privire la politicile Serbiei în raport direct cu minoritatea românească de pe teritoriul său.
Declarația o puteți citi aici
