Astăzi se împlinesc 136 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși, figură emblematică a secolului al XX-lea, supranumit și patriarh al sculpturii moderne de către Constantin Zărnescu (dacă îmi amintesc corect) pentru forța sa de a combina vechiul cu modernitatea și pentru succesul de a fi construit un limbaj universal prin intermediul artelor plastice . Acum ceva vreme, să fie în jur de 2 ani, am mai scris câte ceva despre semnificația elementelor din cadrul ansamblului sculptural de la Tg. Jiu (puteți reciti aici).
Dacă stau bine să mă gândesc, fiecare piesă sculptată face referire la reîntoarcerea omului către esența lucrurilor și respinge cu tărie caracterul imitativ al artelor în fața naturii. El este cel care a redat Occidentului calea pierdută către sacralitatea vieții, către transcendent, dar nu oricum. A reușit să materializeze în mod fabulos ceva ce, prin excelență, ține de domeniul patrimoniului imaterial: forța gândului, tăria sufletului, spiritul de sacrificiu și sentimentul iubirii creștine al țăranului/poporului român. Acestea sunt elemente ale unei esenței pe care Brâncuși a căutat de fiecare dată să o ilustreze, să o sintetizeze, distanțându-se de paradigma extrem de influentă în cultura franceză a timpului să, susținută de Charles-Marie-Photius Maurras care afirma că arta este, de fapt, jocul aparențelor.
Pentru Constantin Brâncuși, profunzimile în artele plastice au avut corespondent deloc surpinzător printre contemporanii săi. Unul dintre aceștia, Mircea Vulcănescu, reușește să realizeze o radiografie a dimensiunii românești a existenței, prin analiza fenomenologică a firescului, rostului, firii, ființei sau chipului. Firescul vieții era elementul care asigura conexiunea neîntreruptă cu divinitatea, prin intermediul chipului și prin recunoașterea rostului și a sorții. Ba mai mult, tot prin această apropiere și mărturisire a substratului țărănesc aflat în conexiune directă cu esența vieții, Vulcănescu „împușcă doi iepuri deodată” și realizează și o critică a imbecilismului intelectual care, după bunul plac, încerca să schimbe prin alterare ființa românească: „În loc să-l prefacem pe român după chipul și asemănarea unui ideal de împrumut, vom preface firea românului în criteriu de judecată pentru alții [s.a.]. În treacăt fie zis, toți cei care au vrut să schimbe pe român după chipul idealului lor, în loc să caute în românitate un criteriu, ori au fost români de baltă, ori au capetele stricate de străini, adică au fost smintiți, … scoşi din fire” (Mircea Vulcănescu (1991), Dimensiunea românească a existenței, Editura Fundaţiei Culturale Române, București, p. 23). Ori Brâncuși, asemeni lui Vulcănescu, a ales întocmai această abordare. Ba mai mult, a distribuit în întreaga lume adevărata față a României (profunde).
Cel de-al doilea contemporan la care fac referire aici este Ernest Bernea, un gânditor drag mie, care își desăvârșește de-a lungul greilor ani de temniță comunistă un discurs asemănător. Firescul lucrurilor (Vulcănescu) nu poate exista în absența recunoașterii esenței (Brâncuși) care, la rândul său, nu poate exista în absența simplității ca mod de a fi în lume (Bernea). Titlul postării, îndemn la simplitate, face trimitere la cartea scrisă de Bernea în ’41, o încercare de reparație morală a lumii contemporane. Simplitatea ca și concept central în sistemul său de gândire l-a preluat de la profesorul său Martin Heidegger, care considera că această stare de a fi reprezintă, paradoxal, unul dintre cele mai grele lucruri care pot fi atinse , comparând călătoria interioară cu străbaterea continuă a unei păduri dificile, iar rezultatul cu apariția luminișului în care insul se poate depovăra de orice „podoabă” care îi blochează calea). Iată că, prin alegerea simplității, omul se împlinește și are acces la transcendent pentru că îmbrățișează firescul (Vulcănescu) şi esențialul (Brâncuși) și are certitudini cu privire la marile lucruri, și nicidecum dileme. „Omul simplu rămâne curat, liber de tot ce înseamnă element inutil adăugat … Omul adevărat este omul făptură a luminii care nu se teme de rău și suferințele nu le alungă. El știe că răul poate fi biruit de un suflet arzător. Suferința adevărată este înaltă, calmă bogată. Dumnezeu a aburit viața cu sufletul și cu daruri minunate” (Ernest Bernea (2006), Îndemn la simplitate, Editura Vremea, București).
Și, pentru final, o postare video preluată de pe blogul lui Alex Rădescu (vezi link):
