Azi am primit un sms de la un număr anonim cu mesajul „Băsescu trebuie să pice! Vino-n piață să strigi și tu!”. Mă mir că nu au pomenit de vreo răsplată. Nu vroiam să scriu pe blog despre subiectul Piața Universității. Am încercat să stau deoparte, să nu comentez, în special după ce am avut un moment de dezamăgire destul de serios. Cu toate că am fost acolo, și am luat pulsul acțiunii (și atunci când a fost liniște, și când lucrurile erau „fierbinți” tare). Am văzut cine vine, ce face și de ce. Chiar mă pot mândri (până la un punct) și cu o pancartă pe care o tot fluturam, alături de drapel. Știu, sunt în multe feluri etichetată pentru că țin la țara mea. Dar zău dacă îmi pasă. De aceea, de câte ori am participat, am fost cu sufletul. Și niciodată nu am mers singură.
Pe atunci, simțeam o dezamăgire acută, dată de lipsa prezenței intelectualilor în Piață, intelectuali care, prin definiție, au rolul de a direcționa mulțimea cu folos, prin referire la imaginea de ansamblu.
Dar acest lucru nu mi-a fost dat să-l văd, cu excepția prezenței unor oameni necunoscuți publicului dar intelectuali de formație, veniți în calitatea simplă de „încă o voce în mulțime”. Mulți comentau și încă o fac din spatele biroului, fără să își asume cu adevărat reacția și fără să empatizeze, pentru a ridica mulțimea din mediocritate. Pentru că de bine de rău în sfârșit am ieșit din starea toxică de amorțeală. Alții încercau să ridice la rang de excepționalitate o reacție firească -„părerea străzii”. Cred că ăsta a fost un moment în care chiar mi-a fost ciudă de declarațiile lui Dan Puric sau Tudor Gheorghe, personalități pe care le ador pentru ceea ce sunt și ceea ce promovează. Chiar și pe neimplicarea Regelui (cu toate păcatele ce îi pot fi imputate), sau opinii personale ale unor profesori destul de cunoscuți. Sunt mie în sută sigură că dacă unul ar fi ieșit la înaintare și și-ar fi asumat vocația, mișcarea ar fi crescut exponențial – nu doar în număr, ci și în calitate. Atunci, poporul și nu populația ar fi ieșit să-și redobândească demnitatea. Spun asta pentru că răspunderea socială de cele mai multe ori nu rămâne „nepedepsită”. Și atunci chiar s-ar fi putut schimba sistemul, nu doar capul său – o situație care îmi aduce aminte de primele declarații ale lui Iliescu în ’89 – care cerea mulțimii eliminarea lui Ceaușescu, dar prezervarea sistemului care nu prezenta deficiențe pe care el să le identifice. Dar asta e una din cele mai serioase chestiuni – excesul de personificare în dauna criticii sistemului în sine.
Emisiune 23 ianuarie Radio Guerilla cu Liviu Mihaiu și Dan Puric – despre Piața Universității Download: asta-la-revista-presei-bebe-azi-cu-dan-puric-23-ianuarie_18536500-copy.doc
Probabil că și din acest motiv numărul participanților a scăzut drastic. S-au simțit ai nimănui.
Ultima zi când am manifestat în piață – momentul rupturii – a fost 24 ianuarie, de ziua Unirii Principatelor. Din acel moment am simțit că mișcarea a fost confiscată, pe de o parte de indivizi cu atitudine de suporteri care preferau să zbiere obscenități în fața Teatrului la adresa guvernanților decât să cânte melodii cu însemnătate sau, pur și simplu, vorba lui Neica Tudor (vezi link) să ia parte dintr-un marș al tăcerii. Pe de altă parte, avem de-a face cu alți tipi (din piață sau de la tv) care încearcă să demonstreze că Piața=fenomen ce prin excelență se rezumă la demisia lui Băsescu. Și mai urmează un fenomen care cred că va ucide definitiv fenomenul Pieței (cu tot cu cerințele sale ce sunt mai presus de o amărâtă de demisie) – protestele ACTA ce se pregătesc de către tot felul de tineri care nici măcar nu au citit propunerea de proiect (o poți citi aici), ci au văzut „filmulețe de 2-3 minute” pe youtube și facebook, cât să-i ațâțe. Dar despre asta a scris George Damian aici și aici.
Cu toată nebunia lumii moderne și a supraestimării democrației ca sistem de guvernământ, cu toate discuțiile fără utilitate, omul normal începe să se micșoreze. Intimitatea lui e tot mai invadată de păreri ale unor „postaci”, „analiști politici” sau comuniști recosmetizați în apărători ai democrației care apar peste tot – la metrou, la radio, la tv și, mai nou, prin sms-uri dubioase. Toate în timp ce urgențele timpului nostru, total neimportante dacă stai să le analizezi, ajung să ne domine și să ne consume. Așa am avut studenți care preferau să citească pentru sesiune în loc să iasă din case, profesori care de teama tăierii salariului au rămas deoparte, medici care făceau gărzi suplimentare ca să aibe ce să pună pe masă, preoți care n-au primit girul Patriarhului decât să privească dintr-un colț cele întâmplate. Fiecare este dominat de timp, doar că pe mulți dintre noi prezenteismul deja ne-a înghițit, iar vremea nu mai are răbdare cu noi. Nici istoria.
În istorie am tot avut, din nefericire, situații de cumplită trădare. Ceea ce acum știm (și destul de puțin chiar) despre acțiunile și interesele guvernanților și intelectualilor noștri nu e nimic nou sub soare. Dar le vom răbda și pe astea, așa cum le-am răbdat pe toate, căci nu degeaba suntem popor cu ștate vechi în istorie. La un moment dat (și nu foarte îndepărtat), toate chestiunile astea se vor sfârși, sunt sigură de asta. Vom avea și colțul nostru de iarbă verde încă o dată, și asta pentru că tot ceea ce se cârpește acum de către membrii intelighentsiei nu sunt structuri organice, și nici compatibile cu sufletul românesc. Nici chiar cu cel omenesc. Singura problemă care mă întristează este că vor fi tare multe generații de sacrificiu până se va întoarce foaia…
Situația asta mi-a adus aminte de o replică a unui om simplu, cu bun simț, fără carte dar cu o filosofie de viață sănătoasă, pe care am inclus-o într-o postare de acum ceva vreme referitoare la inteligența pur țărănească (poți reciti aici). La un asemenea om, Ernest Bernea a avut acces prin cercetările sale din spațiul rural românesc. Și a dat mai departe (apropos de grozavul film Pay it forward). Replica în cauză e una pe cât de simplă, pe atât de gravă: „Raiu’ e ce faci şi iadu’ tot la fel. Ce dai aia iei”. Și mai jos aveți expresia vizuală a acestei filosofii de viață, prezentată într-o manieră haioasă.
