De multe ori legăturile dintre oameni, în nebunia lumii (post)moderne, nu mai apucă să se stabilească pe fundamente solide. Până la urmă, fiecare tip de civilizație își are propriul tipar al sociabilității. Dar nu pot să nu constat că din ce în ce mai mulți dintre noi nu avem timp. Nu avem timp să ne oglindim în Celălalt (Cooley), poate chiar nici pentru noi nu mai avem răbdare și timp. Cum emitea îndrăznet Ritzer prin teoria mcdonaldizării societății, încet-încet am început să standardizăm și eficientizăm aportul social pentru a câștiga timp.. dar cu ce costuri?
Cel puțin aparent, trăim într-o epocă a relațiilor întrerupte (Friedman), o orizontală socială care intră în contradicție cu nevoia insului de integrare într-un sistem social și care, prin excelență, urmărește axul vertical, cel al profunzimilor. Astfel, lipsa amplitudinii „sentimentului de noi” se resimte din plin și creează consecințe care mai de care mai diverse. Marxiștii vorbesc de alienarea insului, funcționaliștii de anomie, iar ceilalți de integrare socială sub semnul valorii negative. În acest caz, am impresia că de fapt totul se reduce la o alegere a fiecăruia dintre noi. „Numărul lui Dunbar” este o abordare teoretică interesantă ce face referire la limitarea cognitivă a fiecăruia dintre noi în ceea ce privește numărul de relații stabile ce pot fi menținute de-a lungul vieții. Din această perspectivă, satisfacția posesiunii a sute/mii de prietenii îndesate în cutiuța socială (fie ea Facebook, Tweeter, Google + sau ale minunății) devine cel puțin oligofrenă (scuzați limbajul). Omul este incapabil (și nici nu este de dorit o fragmentare a intensității relațiilor sociale, deci a calității în favoarea cantității) să întrețină (ca să nu spun chiar îngrijască) simultan mai multe relații sociale cu însemnătate. Iar alegerea despre care vorbeam mai sus își are locul întocmai aici: poți să permiți au ba o disponibilitate față de Celălalt, poți să-l iei au ba în seamă și poți au ba să îi dai credit. De ce? Simplu; pentru că așa are șansa să devenă Cineva pentru tine. Pe de altă parte, dacă facem alegerea menținerii unei stări de neîncredere față de ceilalți, nu facem altceva decât să devenim o sumă de inși însingurați, unde prin încredere înțeleg voința unei persoane de a-l lăsa pe Celălalt să-i fie aproape (cum spune românul – „unde-s doi puterea crește”).
Odată ce alegem să ne implicăm într-o astfel de relație (fie că vorbim de familie sau prieteni, colegi de muncă sau de școală), este imperios necesar ca aceste fluxuri sociale să fie cultivate cu intensitate și, culmea, în mod constant. Relația socială nu este ca o Dacie veche ce merge și stricată pe ogorul din spatele casei. Dacă nu le alimentezi constant, ele încep a scârțâi până ce, la un moment dar, se blochează. Și de aici până la anxietatea de status nu mai rămâne decât un pas (vezi teoria emulației pecuniare de la Veblen).
Unul din cele mai importante principii care menține vie o relație este cel al feedback-ului. În cibernetică, știința sistemelor complexe (unde realitatea socială este evident inclusă), principiul este de nelipsit (și dovedit astfel prin instrumente matematice superioare). Vrem nu vrem, realitatea socială este un sistem alcătuit din modele (unele matematice, altele ce depășesc sfera logicii și raționalității, de altfel distincția principală dintre Odobleja, adevăratul părinte al ciberneticii, și Wiener). Și ca orice sistem, acesta tinde constant către stabilitate, către limitarea schimbărilor și integrarea acestora înlăuntrul sistemului.
Dar pentru a face acest lucru, deci pentru a se menține ca activ, orice sistem este obligat să funcționeze după câteva principii fără de care nu ar putea supraviețui. Unul dintre acestea este feedback-ul, consecința produsă ca urmare a proceselor ce alterează interiorul sistemului. Capacitatea aceasta de reacție este fundamentală pentru actualizarea lumii sociale și, cu atât mai mult, în cadrul relațiilor dintre indivizi. Principiul retroacțiunii este cel ce face posibilă evoluția în timp, prin intermediul mutațiilor repetate. Fără feedback, relația se usucă pe dinăuntru, devine o simplă formă fără substanță și apoi, în timp, foarte ușor devine îndepărtată. Carevasăzică, sistemul moare în lipsa activării procesului acțiune-reacțiune. Rămânem ca acele scoici de mult părăsite de gazdă, răspândite haotic pe plajă. Și de-asta mă apucă damblaua când văd oameni (și nu mă gândesc doar la dragii mei studenți 
) care au intenții bune, dar nu și-au dezvoltat suficient un mecanism de eliberare a unei voințe suficient de puternice pentru a lega relații cu însemnătate, pentru a le menține și cultiva. „Creșterea” (nu în sens biologic, ci al personalității) este total dependentă de calitatea unor relații cu care insul se simte compatibil sufletește și de acumularea experiențelor cu intensitate.
De pildă, expresia absolută a acestei idei se așează în felul în care poți lega o relație cu semnificație puternică chiar și în absența fizică a partenerului de dialog/experiență/gând. După ce citești o carte de-a lui Țutea, Vulcănescu, Eminescu, Blaga sau Vieru (ca să numesc doar câțiva dintre ei), te curentezi instant, te racordezi la tensiunea ce abundă în urma lecturii. Astfel, întreaga viață vei purta un dialog cu aceștia și amprenta gândurilor lor ți se va așeza firesc pe suflet. Iată reacția – constant va exista raportul feedback-ului – curios, aproape ireal, nu? Tocmai din acest motiv spunea un profesor, cândva, „mă duc să mă-ntâlnesc cu Eminescu”.
Este evident că o relație chiar și cu principiul feedback-ului activat nu poate fi dezvoltată pe axa profunzimilor dacă un alt principiu fundamental este inexistent. Și aici mă refer la grijă, unul din subiectele asupra căruia Heidegger, marele gânditor german, și-a dedicat o mare parte a studiului său. În esență, existența poate … exista; dar ființarea este direct proporțională cu calitatea și cantitatea griji investite în Celălalt. Din acest motiv, Ernest Bernea, care a studiat la Freiburg sub directa îndrumare a lui Heidegger, spune că șansa omului de a-și atinge umanitatea (și de a fi creator) rezidă în simplul … „a fi împreună” sau „coabitarea în destin”, condiția esențială depășirii de sine prin Celălalt.
Dar aceste lucruri au fost aflate, cel puțin în teorie, și de către alte științe mai „ușoare” decât filosofia. Iată, de pildă, prin anii ’80, Wegner, Giuliano și Hertel au studiat relațiile caracterizate prin distanță socială redusă (deci apropiere) și ajung la o concluzie ce, la nivelul simțului comun, este perfect valabilă. Pentru aceștia, relația cu însemnătate stă sub umbrela funcționalității „interdependenței cognitive”. Mai pe românește, spunem că avem nevoie unii de ceilalți, iar asta se realizează prin 2 pași: 1) „a fi împreună” (nu doar niște adunături sau coagulări în jurul unor interese pe termen scurt) – unde grija este principala componentă a ființării și 2) stocarea memoriei interpersonale („transactive memory”) în acea „relație de intimitate” (receptori și emițători care fac constant un schimb de „roluri”) – unde principiul feedback-ului este necesar.
Așa că .. întâlniți-vă și evitați să .. vă adunați.
Referințe
- Cooley, Charles Horton. (1922). Human Nature and the Social Order (Revised edition), New York, Charles Scribner’s Sons.
- Friedman, Thomas, Epoca întreruperilor în Business magazin, nr.107 (44/2006), p.74 (http://www.businessmagazin.ro/opinii/epoca-intreruperilor-1007419).
- Dunbar, R.I.M. (1993). Coevolution of neocortical size, group size and language in humans, Behavioral and Brain Sciences 16 (4): 681–735. (vezi și o prezentare video http://fora.tv/2010/02/18/Robin_Dunbar_How_Many_Friends_Does_One_Person_Need).
- Veblen, Thorstein. (2005[1899]). The Theory Of The Leisure Class, Globus Publishing, New York, Berlin 2005, chapter 2, “Pecuniary Emulation”
- Heidegger, Martin. (1962). Being and time, SCM Press, London.
- Bernea, Ernst. (2008). Treptele Bucuriei, Editura Vremea, Bucureşti.
- Wegner, D. M., Giuliano, T., & Hertel, P. (1985). Cognitive interdependence in close relationships in W. J. Ickes (Ed.), Compatible and incompatible relationships (pp. 253-276). New York: Springer-Verlag (http://www.wjh.harvard.edu/~wegner/tm.htm).
