Update: , articolul de mai jos a apărut în Revista Rost, nr. 104-105 (dec. 2011 – ian. 2012), prin bunăvoința lui Claudiu Târziu, motiv pentru care îi mulțumesc încă o dată!
__________
Cum am ajuns în Novaci…
Sociologia locurilor, prin excelenţă, creează premise, studiază realităţi şi intră în contact cu un eşafodaj de lumi care compun şi recompun într-un proces continuu actualitatea socială, în cazul nostru, pe cea românească. Iar în spiritul acestei idei, cercetarea întreprinsă în comunitatea novăceană a căpătat valenţele unui demers peregrinat, dacă nu a îmbrăcat chiar forma pelerinajului. Aceasta pentru că ţintea întocmai locurile-izvor, care posedă semnificaţii și indicii privind sănătatea socială, semne ale vitalităţii memoriei colective sau pentru identificarea unei căi de dezvoltare conformă cu tiparul identitar existent.
Acest studiu le urmează pe cele realizate în arealul Horezu-Slătioara, deja de mai bine de 10 ani, în aceeaşi zonă a „Olteniei de sub munte”. Recunoscută pentru salba sa de mănăstiri (a doua ca densitate după regiunea Moldovei), „Oltenia de sub munte” vine ca o continuare a cercetărilor din teritoriul dobrogean de o mare densitate scufundată (locuri de credinţă, locuri cetate, drumuri între acestea) a începuturilor noastre. Astfel, anul acesta a urmat localitatea gorjeană Novaci, spre care s-a deplasat o echipă de studenţi ai Facultăţii de Sociologie din Bucureşti. Această localitate a devenit spaţiul studiat pe calapodul unei metodologii relativ recente (neointerpretativă). Cu toate acestea, resursele sunt foarte limitate, inclusiv spaţiul instituţional de manevră culturală devenind tot mai restrâns (între cercetare şi publicare este o ruptură tot mai accentuată: azi se cere să publici articole, nici măcar cărți, cu orice preț, la număr; cercetarea ca educație studențească, de cunoaștere prin asimilarea locurilor, urmată firesc, iar nu imperativ de publicare, este deja de domeniul trecutului).
Cu toate acestea, micşorarea cartografiei cercetării a determinat o analiză în profunzime nu doar a locului, ci şi a oamenilor şi poveştilor lor.
Domnul „Pridică”
Orice comunitate care încă mai posedă o serie de „urme” ale spiritului tradițional, țărănesc – fie ele vizibile ochiului, fie adânc depozitate, undeva, în mentalul colectiv – se așează pe câțiva piloni de bază. Sursa ordinii locale, atât cât mai este, pornește din credința, mintea și mâna unor Oameni, recunoscuți și apreciați la nivel comunitar ca fiind depozitarii identității acesteia. Un astfel de personaj ne-a fost dat să întâlnim „pe viu” în Novaci, inginerul Gheorghe Cuțuliga, poreclit „Pridică” de oamenii locului. Și asta pentru că dumnealui are un simț oratoric înnăscut și desăvârșit, cu care reușește să capteze în lumea poveștilor de altă dată sau a istoriei de care este atât de mândru.
Gheorghe Cuţuliga se naşte în Novaci, la poalele Munților Parâng, în casa oltenească a unei familii sărace, la data de 13 octombrie 1924. Pentru a putea beneficia de o educație bună, împreună cu fratele său au fost luați sub aripa ocrotitoare a familiei generalului Răduțescu – primul General-medic din Armata Română și, mai apoi, primul chirurg ortoped militar. Aceeași familie Răduțescu, cu câțiva ani mai devreme, a luat în grijă și pe Dumitru Brezulescu, figură marcantă în memoria Novaciului dar și a țării, care a reușit să îl impresioneze inclusiv pe Nicolae Iorga în special prin înfiinţarea, în dauna cămătarilor, a celei mai puternice bănci populare din România – „Gilortul”, alături de alte instituții precum şcoala (cu un program generos de burse), biblioteca, stațiunea Rânca etc.
Viața pentru Gheorghe Cuțuliga se vede de la început prin ochii unui copil de trupă încă de la vârsta de 12 ani, perioadă urmată de studiile în cadrul Liceului de Aviație de la Mediaș (unde, nefiind copil de militar, a intrat cu o dispensă semnată de generalul Paul Teodorescu – Subsecretar de Stat la Ministerul Apărării Naționale și apoi Ministrul Aerului și Marinei). După terminarea facultății, acesta devine director al uneia dintre primele hidrocentrale ale României, fiind cel care duce la bun sfârșit întreaga operațiune de electrificare (pe gratis) a peste 40 de sate arondate centralei.
Locul de muncă stabil, de-a lungul a peste patru decenii, îi prilejuiește întâlniri cu personalitățile cele mai alese ale vremii, pe o axă a timpului care porneşte de la Gheorghe Tătărăscu şi ajunge la ambasadorul României la Paris din 1968 – Constantin Flitan. Astfel, Ioan Cantacuzino, Mareșalul Antonescu, regina Maria, Dumitru Brezulescu, Toma Ionescu, Spiru Haret, Alexandru Vlahuță, Petre Carp, Ionel Brătianu, Constantin Flitan, Paul Teodorescu (coleg de şcoală militară cu Charles de Gaulle şi medaliat cu Ordinul Legiunii de Onoare) și mulți alții. Inginerul Cuțuliga ni se înfățișează astăzi ca o personalitate-tezaur, desprinsă din tabloul efervescent al perioadei interbelice, un timp în care marii oameni ai vremii (politicieni, intelectuali, reprezentanți ai armatei, oameni de cultură etc) erau conectați cu toții într-o rețea invizibilă de contacte sociale cu valoare pozitivă. După cum şi dumnealui admite, s-a lipit de „oamenii care știu câte ceva” și își mărturisește o curiozitate înnăscută care l-a adus acolo unde se află astăzi. Grija, corectitudinea și bunătatea pe care le-a arătat fiecărui om intrat în viața sa i-au adus inginerului o recunoaștere socială demnă de invidiat. Ori de câte ori subiectul istorie este atins, domnul „Pridică” își etalează cu mândrie admirația pentru cele patru figuri istorice la care ține: Mareșalul Antonescu (patriotism și corectitudine promovate cu o mână de fier), Napoleon (forța gândirii la vârstă fragedă), Regina Maria (de mare delicateţe şi curaj, fără de care Tratatul de la Versailles ar fi intrat în criză pe frontierele româneşti) și Mihai Viteazul (unitatea spaţiului românesc).
În prezent, propria sa casă devine mărturie a dragostei pentru Novaci și pentru oamenii săi (fie ei născuți pe meleagurile gorjene, fie deveniți oameni ai locului prin atașament voit). Aici, vizitatorul poate găsi un muzeu privat, clădit prin perseverență și spirit colecționar, un loc unde pot fi descoperite adevărate nestemate: de la scrisori concepute pe frontul de la Stalingrad până la documente semnate de Regele Ferdinand sau Hitler; de la cele mai înalte distincții pe care oamenii armatei le puteau primi până la icoane din locații speciale; de la portul popular până la bocancii generalilor de la Cotul Donului (Stalingrad); de la cărți de istorie rare până la obiecte de mobilier ce aparțineau marilor personalități ale României interbelice și multe, multe altele.
După o astfel de întâlnire parcă neverosimilă, întreaga echipă de cercetare a rămas ancorată în realitățile locului pe care, la rândul nostru, am ajuns să le îndrăgim. Mai mult, am putut fi martorii unei demnități pulsatorii a locului, una dintre cele mai rare resurse într-o societate aflată în continuă schimbare. Și, încă o dată, am găsit validarea „pe teren” a zicalei „omul sfinţeşte locul”, pentru că fără demnitate, corpul social devine distrofic, iar direcția sa, una haotică.
