aventuri nocturne pe două roți

Seara am foarte multă energie, prea multă. Orice om normal o are dimineața, dar nu și eu. Dimineața sunt un om mort dacă mă trezesc prea din zori (deși am observat că dacă trezirea se face odată cu venirea Soarelui, sunt ok.. hmm, e de reflectat). Poate că din cauza asta mereu m-am considerat genul „pasăre de noapte”, eliminând discuţia „tehnică” ce implică ideea organismului obișnuit cu un anume stil de viață. Pur și simplu după 8-9 seara mă apucă frichiciul. Nu știu de unde vine (de fapt pot bănui) dar știu că trebuie să o consum (pe ea, energia) că altfel dau în altele, mai neplăcute.

Așa că de vreo două săptămâni mi-am făcut un obicei care ușor-ușor îmi intră-n sânge: să merg aproape în fiecare seară cu bicicleta, cel puțin o oră. Inițial îmi stabilesc traseul cu rampe, drum drept și pante, îmi propun să pedalez încontinuu, no matter what (fapt ce poate.. dezvolta abilități nebănuite de.. descurcăreală.. spontană) și aleg o viteză pe care indiferent de dificultatea traseului o păstrez constantă. Cu alte cuvinte, de fiecare dată îmi stabilesc „o limită” de depășit.

Totul e bine, plăcut, mai ales că ies mereu de pe la 10 seara, când e și răcoare și ceva mai liniște. Dar sunt câteva lucruri pe care le-am observat și nu îmi plac:

• pe pistele de bicicliști mereu pășesc pietonii care se supără tare dacă îi atenționezi; nu pricep, parcă ar fi cai și ar avea nevoie de „traseu marcat”..
• în parc e plin de oameni singuri.. și triști; da, sunt și cupluri, dar f multe persoane se plimbă agale ori se cufundă într-o bancă, cu mintea și sufletul în cu totul alte locuri..
• gardienii sunt vai mama lor; daca e să ți se întâmple ceva, ei sunt primii care fug; eventual îi protejezi tu pe ei de tipii răi..
• până pe la 22:15 sunt nevoită să ascult fără să vreau manele de pe diverse telefoane mobile, să merg cu bicicleta pe un asfalt (care și așa e vai de capul lui) plin de coji de semințe (la care gardienii contribuie din greu) și să văd fete/femei complet animalizate alături de.. „jumătățile lor încântătoare”; singura soluție este ca eu însămi să ascult muzică.. dar dacă sunt în parc nu ar fi mai frumos să ascult vântul, lacul, păsările, greierii!?
• problema luminii în parc; dacă nimerești o alee iluminată, atunci ori becul ăla nenorocit pâlpâie de zici că e o tehnică specifică întemnițării, ori se stinge brusc și descoperi.. bezna; din partea mea e ok lumina lunii, văd chiar foarte bine.. dar ce te faci cu cei ce nu „posedă night-vision”?
• pista de bicicletă se termină brusc, atunci când se presupune că ar trebui să îți cari vehiculul în spate.. sau să te întorci, asta după ce ai înjurat ceva pe drum, pentru că ești nevoit să iei toate bordurile, gropile peste care au tras banda aia nenorocită (chiar așa era de greu să arunci o mână de ciment în gaură?de fapt vorbesc prostii, evident e mult mai ușor să o acoperi cu marcajul..) și să eviți toate mașinile parcate.. pe pista pe care încerci să te desfășori.

Însă una peste alta, e bine să faci mișcare. E sănătos. Corpul o cere, chiar dacă mai dă din când în când chix. Azi, de pildă, m-a prins ploaia de m-a făcut fleașcă. Dar nu m-am întors așa că.. probabil mâine o să vă salut cu un Hapciu!

Noapte bună..