„Un stat e forma cea mai înaltă, cea mai promiţătoare de roade, cea mai educativă, în viaţa unui popor. Nu e bine ca statul să se încerce până ce nu e poporul pregătit pentru a-l susţinea. Atunci el, statul, poate ajunge în stăpânirea unor paraziţi din lăuntru, sau sub înfăţişarea lui se poate ascunde o întreagă cotropire străină. Când dintr-o nevoie a lumii întregi statul trebuie să se alcătuiască totuşi înainte de vreme, pripit, cu toate neajunsurile care ies din nepotrivirea cu momentul, silinţile oamenilor care iubesc poporul şi doresc dezvoltarea normală a statului se cuvine să caute a ca viaţa însăşi a poporului să nu rămâie pe o treaptă de inferioritate faţă de forma de stat pe care a îmbrăcat-o, ci să se înalţe până la aceasta. Nimeni să nu se înşele crezând că statul ajunge şi că se poate lăsa în părăsire poporul, fără a-şi da seamă de teribila ruină care neapărat va urmat şi care va mai avea şi blăstămul că poporul, ajuns de la sine mai sus, nu va mai avea curajul, încrederea, iubirea şi bucuria care se cer pentru ca o nouă ctitorie politică să fie în adevăr puternică şi în stare a trăi.” – p.77
„Statul duce mai departe însuşirile poporului, coordonând şi conducând, silinţile pentru a-l face să înainteze, dar el nu se cade să se îndepărteze de la însuşirile poporului din care şi pentru care este creat, şi el e dator să rămână credincios acestor însuşiri deosebitoare, să se ferească de a întrece posibilităţile care se găsesc în acest popor.
E trist când statul e inferior poporului de care e legat şi nu ştie să se folosească de tot ce acesta-i poate pune la îndemână, dar e foarte periculos când el urmăreşte ţinte care sunt cu mult mai presus de ce poate da voinţa cea mai încordată şi cea mai sfântă putere de sacrificiu a poporului.” – p.78
Nicolae Iorga, Hotare şi spaţii naţionale. Afirmarea vitalităţii româneşti, studiu introductiv de Mihai Ungheanu, postfaţa de Sever Ardelean, Editura Porto Franco, Galaţi, 1996
