A fost odată ca-n povești..

.. a fost ca niciodată un Cocoș care-avea o parcare.. de fapt cam pe toate din ogradă.. și, uite-așa, oile cu roți și motoare behăie de supărare-n fiecare zi.

O mică paranteză apropos de bun public.. îmi aduc aminte de o întâmplare tragico-comică.. era iarnă și noi, copiii teribiliști din blocul 3E, pentru a face un om de zăpadă, am sărit gardul în curtea blocului de vizavi, pentru a ne înarma cu mai multă nea.. atunci, de la etajul 2 al blocului, o babă aruncă cu apă fierbinte pe geam, spre noi, țipând în gura mare: PLECAȚI DIN GRĂDINĂ!! NU MAI ÎMI FURAȚI ZĂPADA!! POLIȚIAAAAAAA! (și da, a sunat la poliție.. dar nu a zis ce bun de preț îi furam noi.. Garcea a venit.. a constatat.. și a plecat.. veni vidi vici!) Acesta poate să fie începutul unei povești triste pentru o bună parte din bucureșteni.. o poveste căreia nu i-am dat prea mare atenție pentru că nu m-am „ciocnit” la modul real de ea. Întotdeauna am avut noroc când a venit vorba de găsirea unui loc de parcare (la orice oră și gratis ) prin orașul lui Bucur..

Însă, zilele trecute, am dat târcoale cam 10 minute prin jurul facultății ca să parchez și eu la loc de cinste.. până la urmă am găsit, chiar lângă parcarea cu plată Dali.. și cum ar spune englezu’: then it hit me! Nu am nici cea mai mică problemă cu existența unor locuri de parcare cu plată.. nu am nici cea mai mică problemă cu activitatea firmelor care gestionează aceste spații.. dar am serioase probleme cu cei ce fac, pe spinarea mea, „afaceri” cu parcările din București (și nu numai)!

Trecând peste discuțiile privind legalitatea licitațiilor ș.a.m.d., urmăriți raționamentul și apoi ziceți voi dacă am înnebunit au ba:

1. Trotuarele și banda 1 a șoselei sunt locuri publice, adică întreținute (se presupune) de stat cu banii mei, ai părinților mei etc.. și de care noi trebuie să beneficiem.. că d’aia ni se ia impozit și plătim atâtea taxe, nu?

2. Autoritatea publică (adică toate instituțiile astea de doi lei care „mănâncă” bani și nu fac decât să contribuie la frustrarea noastră și la creșterea fiscalității statale..), în raport cu ordinea naturală (apropo de câteva cursuri de semestrul trecut..), are anumite datorii: de a proteja societatea, de a proteja fiecare cetățean în fața opresiei și injustiției, de a genera și proteja interesul public și nu interesul direct și personal al indvidului.. Pe scurt, a căpătat numele de interes public tot ceea ce nu poate să fi realizat ca urmare a interesului personal dar care, ca efect cumulat, este, în ultimă instanță, în interesul meu ca individ .. gata partea de definiții..

3. Ei bine, acele spații de care eu, ca cetățean, ar trebui să beneficiez în București nu mai sunt domeniul public pentru că Primăria Capitalei le-a dat „spre păstrare” unor „micuți” aflați în creștere continuă (sau exponențială?!). Hai să zicem.. că trecem și de acest aspect.. dar!

4. Pun și eu o întrebare simplă: Dom’le, au investit ășia-i lu’ Cocoș ceva.. orice.. pentru a avea dreptul și legitimitatea în fața mea (ca plătitor de taxe și votant al elitelor noastre conducătoare) de a gestiona acele spații și de a-mi percepe mie taxe?! De cele mai multe ori, locurile nu sunt nici măcar delimitate cu o linie de vopsea pictată pe asfalt! Ce să mai zici de curățenie, siguranță, spațiu fără gropi etc.. Pe cuvânt de onoare dacă asta nu e una din cele mai mari țepe (pentru noi, evident): să nu investești nimic, dar să deții un monopol care-ți aduce munți de „grăunțe aurii”. Păi, unde mai e legea aia morală „care alcătuieşte adevărata constituţie a statului” (Rousseau)?!

Eh.. nu.. sigur am înnebunit eu dacă în cap încă mai circulă fraza: atâta vreme cât ceva are utilitate publică, atunci ține de domeniul public. Am mai zis-o eu.. capitalismul românesc e „penal”, nu glumă!

Hai.. caramba, domnule Cocoș! (supă, anyone? )