Astăzi am aprins cu mâhnire o lumânare pentru George Pruteanu…
Chiar dacă se spune în popor că de morți numa’ de bine, deja au început chichoteli cu privire la ce a făcut sau nu acest om. Din punctul meu de vedere, lucrurile sunt foarte clare: orice om de pe acest pământ are propriile secrete, păcate sau „stoluri”. Săptămâna trecută, cineva spunea că nu are sens să investești într-un învățământ universitar care promovează serii de câte 500 de oameni și din care numai 30 merită cu adevărat. Dar dacă tot se promovează un astfel de sistem.. eu am răspuns că atâta vreme cât investești și în acei 30, ei vor da înapoi cât pentru toți ceilalți la un loc... tot ce trebuie să faci este să crezi în ei, să îi ajuți să „crească” și să nu „îi pierzi pe drum”. Așa privesc și în acest caz: un raport pozitiv între cât s-a investit în el și cât a dat înapoi societății.
Parcă mai ieri „sorbeam” emisiunile sale de pe Tele7 și, când mă gândesc că a murit, parcă tot nu îmi vine să cred… avea totuși 61 de ani. Țin minte că a fost invitat la un moment dat la o emisiune culturală de pe TVR. Atunci mi-am dat seama cât de mult ținea la intimitatea sa și a familiei, reușind cu succes separarea celor două planuri în viața publică.. ceea ce e mare lucru în ziua de azi.
Însă… ce mi se pare cu adevărat trist este că viața publică românească a rămas fără încă un om de certă valoare, iar lumea studențească fără unul din reperele sale.
Acest om s-a luptat prea mult (obsedant ar spune unii..) pentru limba românească, s-a împotrivit vehement fenomenului manelelor (nu era, domne, la modă..), a prețuit prea tare și a pus accentul pe conservarea valorilor naționale (cum? nu era european?!), a militat prea dur pentru respectarea bunei cuviințe, a depus prea mult suflet în activitatea de catedră (era genul de profesor pe care-l urăși pentru duritatea și severitatea poate excesivă, dar pe care, în același timp, îl iubești pentru corectitudinea sa și pasiunea de a face om din tine..) ca să nu mă afecteze moartea sa (deși, evident, nu l-am cunoscut).
Citeam deunăzi o știre care mi-a provocat o stare de dezgust total, o știre ce prezenta regretele „sincere” ale premierului Tăriceanu cu privire la nefericitul eveniment… asta în condițiile în care domnul premier dă rateuri serioase din punct de vedere gramatical (ca să nu intram și în alte „sfere”..)
O doamnă aflată la înmormântarea profesorului Pruteanu (pe care nu l-a cunoscut vreodată în mod direct) a spus sincer și la obiect ceva ce se află în mințile și sufletele multora din noi: „Mai bine Dumnezeu ne-ar lua pe noi decât să ne ia oamenii de valoare!”
Dumnezeu să-l odihnească!
Și să nu uit.. Hai.. caramba, domnule Tăriceanu!
Frumos scris.
Ultima data l-am vazut la o emisiune pe Realitatea cu maxim o saptamana inainte de tragicul eveniment. Il apreciam de mult si-mi inspira incredere si bun-gust in tot ceea ce facea, dar imi aduc aminte cu placere ca desi subiectul tratat in emisiune nu era prea interesant, a fost o placere sa-l ascult pe domnul Pruteanu. Stiu si acum ca in timp ce-l urmaream vorbind am ramas impresionat de vitalitatea sa, de tineretea din sufletul sau si de personalitatea blanda pe care o emana. Inca nu pot sa cred ce s-a intamplat.
Cu totii ar trebui sa invatam de la el, prin inteligenta sa, prin caracterul si prin devotamentul sau pentru o cauza nobila.
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace.